Fiica mea m-a privit în ochi și mi-a spus că, dacă îl aduc în casă pe alt bărbat, pentru ea tatăl ei moare a doua oară

„Să nu îndrăznești să-l mai aduci aici!”

Așa a țipat Mara la mine, cu obrajii roșii și mâinile tremurând, în timp ce fotografia lui Sorin, tatăl ei, stătea pe comodă, chiar între noi. În bucătărie încă mirosea a ciorbă de perișoare, iar pe masă rămăseseră două farfurii și o a treia, pusă prostesc de mine, din obișnuință sau poate din speranță. Când am văzut-o că se uită la farfuria aia, am știut că s-a rupt ceva.

„Mara, nu-l înlocuiește nimeni pe tata.”

„Ba exact asta faci!”

A lovit cu palma în masă și paharul s-a răsturnat. Apa s-a dus peste fața de masă cusută de mama mea. Eu am rămas înțepenită. Uneori durerea vine cu zgomot. Alteori vine cu vocea copilului tău.

Au trecut șase ani de când Sorin a murit. Un infarct, într-o dimineață de noiembrie, când se grăbea la serviciu. A ieșit pe ușă cu „ne vedem diseară” și seara n-a mai venit. Mara avea nouă ani. Eu aveam treizeci și opt și impresia că, dacă rezist primei ierni, le rezist pe toate. N-a fost așa.

Am muncit cum am putut. Contabilitate la un depozit din Ploiești, ore multe, salariu niciodată destul. Am plătit rate, meditații, ghete, facturi, reparații. Am învățat să schimb singură o priză și să plâng doar la baie, cu apa pornită. Toți îmi spuneau că sunt puternică. Adevărul? Eram doar obosită și n-aveam de ales.

Pe Dan l-am cunoscut acum un an și jumătate, la coada de la farmacie. Pare banal, știu. Mi-a ținut ușa, după aia m-a ajutat cu o sacoșă când s-a rupt chiar în parcare. N-am simțit nimic atunci, doar rușine și jenă. Dar omul a fost atent. M-a sunat după ce i-am dat numărul pentru că îmi găsise portofelul căzut lângă mașină. Apoi, încet, a rămas.

Dan e electrician. Divorțat, cu un băiat plecat la facultate la Iași. Nu e perfect. Mai vorbește tare, mai are încăpățânări de bărbat crescut să creadă că el rezolvă tot. Dar m-a întrebat prima dată după mulți ani dacă am mâncat. Și, Doamne, cât de mică pare întrebarea asta până când nu ți-o mai pune nimeni.

Am ținut relația ascunsă aproape opt luni. Mi-era frică de Mara. Mi-era frică și de mine, dacă sunt sinceră. Când i-am spus, a tăcut atât de rece încât am preferat să mă mint singură.

„E doar un prieten.”

M-a privit lung.

„Nu mă lua de proastă, mamă.”

De atunci, casa noastră s-a umplut de tensiune. Mara nu mai stătea la masă cu mine. Dacă suna Dan, își punea căștile. Dacă ieșeam, mă întreba sec: „Te duci la el?” Nu mai era copil, dar nici femeie mare. Avea cincisprezece ani și toată durerea aia veche îi ieșea acum prin pori.

Într-o seară, am făcut greșeala să-i spun că Dan s-ar putea muta la noi, măcar pentru o vreme. Chiria lui crescuse, iar eu… eu obosisem să trăiesc pe fugă, între două lumi, de parcă eram vinovată de ceva.

Mara s-a ridicat atât de repede încât a împins scaunul în perete.

„Dacă vine aici, eu plec.”

„Unde să pleci?”

„La mătușa Rodica, la Buzău. Sau la bunica. Oriunde.”

„Nu pleci nicăieri!”

„Atunci nu-l aduci!”

Am ridicat și eu tonul. N-ar fi trebuit.

„Nu poți să-mi conduci viața!”

Ea a râs scurt, urât, cum n-o auzisem niciodată.

„Dar tu poți să ștergi viața lu’ tata?”

M-a lovit exact unde eram mai slabă. Pentru că asta mă întrebam și eu, noaptea. Dacă râd cu altcineva, îl trădez pe Sorin? Dacă las un alt bărbat să repare robinetul din baie, locul lui rămâne mai mic? Ce prostie… și totuși, ce rană.

Câteva zile n-am mai vorbit aproape deloc. În casă se auzea doar televizorul din cameră și ușile trântite. Dan simțea că ceva e rău. M-a întrebat de două ori, i-am zis că rezolv eu. N-am rezolvat nimic.

Apoi am găsit un bilețel pe biroul Marei.

„Dacă îl alegi pe el, să nu te miri că nu mă mai găsești acasă.”

Atunci mi s-au tăiat picioarele. Nu era un moft. Era frica ei scrisă strâmb, cu pixul apăsat până aproape a rupt hârtia.

Am intrat la ea în cameră fără să bat. Stătea pe pat, cu hanoracul lui Sorin în brațe. Îl păstrase de ani de zile. Eu credeam că nu-i mai pasă de lucrurile astea. Uite că nu știam nimic.

„Mara…”

„Ce?”

„De ce nu mi-ai spus că ți-e atât de teamă?”

S-a uitat la mine și, pentru prima dată după luni întregi, i-a tremurat gura.

„Pentru că tu deja ai ales.”

M-am așezat lângă ea. Nu m-a împins. Nici nu s-a apropiat.

„Nu l-am ales în locul tatălui tău.”

„Dar dacă intră în casa asta, unde mai e tata?”

Am plâns atunci amândouă. Din alea urâte, fără pic de demnitate. I-am spus că și mie mi-e frică. Că nu vreau să-l șterg pe Sorin. Că încă îi mai vorbesc uneori când sunt singură. Că mi-a fost rușine să recunosc cât de singură sunt. Că nu caut tată pentru ea, și nici copie pentru mine. Că vreau doar un om lângă mine la sfârșit de zi.

Ea mi-a spus printre sughițuri că îi e groază să nu-i mut fotografia, hainele, amintirea, tot. Că dacă mă vede fericită cu altcineva, o să creadă că pe tata l-am uitat. Și mai ales că se simte vinovată că îl apără doar ea.

Am stat mult așa. Cu geamul întredeschis și zgomot de mașini de jos. Viața mergea mai departe, de parcă nimic nu se întâmpla, iar la noi în cameră se decidea tot.

I-am promis un singur lucru: că nimeni nu se mută în casa noastră până când ea nu se simte în siguranță. I-am spus și lui Dan. A tăcut câteva secunde, apoi a zis doar atât:

„Dacă ții la fata ta, faci bine. Eu pot să aștept.”

Nu știu dacă poate cu adevărat. Nu știu nici dacă Mara va accepta vreodată să-l vadă altfel decât ca pe un intrus. Deocamdată, ne salutăm durerea pe rând și încercăm să nu ne mai rănim una pe alta cu ea.

Sunt seri în care mă simt femeie și mamă în același timp, dar de parcă una trebuie să moară ca să trăiască cealaltă. Și nu știu ce alegere e corectă.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? O mamă are voie să iubească din nou, dacă propriul copil simte asta ca pe o trădare?