Fiica mea mă suna doar când nu mai avea bani de chirie. Când am aflat că îi cerea bani și tatălui ei, deși nu-l mai căutase de ani de zile, am făcut singurul lucru pe care nu-l mai făcusem niciodată

— Mamă, îmi trimiți și mie 600 de lei până diseară? Dacă nu plătesc chiria, mă dă afară tanti Rodica.

Atât. Fără „ce faci?”, fără „ești bine?”, fără măcar o virgulă de omenie. M-am uitat la mesajul Irinei și am simțit iar nodul ăla în gât pe care îl cunoșteam prea bine. Era a treia oară în luna aia. Am lăsat telefonul pe masă și am rămas cu mâna pe marginea chiuvetei, în bucătăria mea mică din Buzău, cu ciorba pe foc și geamul aburit. În casă era liniște. Prea liniște.

I-am răspuns scurt.

— Nu am acum toți. Pot mâine 300.

Mi-a scris imediat.

— Mamă, serios? Mereu e complicat. Lasă, rezolv eu.

„Mereu e complicat.” M-a durut mai tare decât dacă m-ar fi înjurat. Pentru ea eram complicată. Eu, care am stat nopți întregi lângă patul ei când făcea febră, eu care am dus sacoșe cu mâncare la cămin când zicea că „nu-i place mâncarea de acolo”, eu care am tăiat din medicamentele mele ca să-i ajungă ei de abonament, de xerox, de ieșiri, de toate prostiile și nevoile amestecate.

Irina studia la București de doi ani. La început mă suna des. Îmi povestea de colegi, de seminare, de profesori ciudați. Apoi convorbirile s-au scurtat. După aceea au rămas doar cererile.

„Mamă, mai ai 200?”

„Mamă, s-a stricat telefonul.”

„Mamă, trebuie să plătesc o taxă.”

Uneori o întrebam și eu:

— Irina, dar tu mă suni doar când ai nevoie?

— Of, mamă, iar începi? Sunt ocupată. Vorbim altă dată.

Altă dată nu venea niciodată.

Adevărul e că divorțul meu de tatăl ei, Cătălin, ne-a stricat pe toți. El plecase când Irina era în liceu. Nu pentru alta, pentru altă femeie. Irina nu l-a iertat. Nici eu, dacă sunt sinceră, deși am învățat să tac. Ani la rând a zis că nu vrea să-l mai vadă.

De asta am rămas blocată când l-am întâlnit într-o sâmbătă la piață. Eu luam cartofi, el niște mere. Ne-am privit stingher, ca doi oameni care au avut cândva aceeași viață și acum nu mai știu ce să-și spună.

— Ce mai faci, Mariana? m-a întrebat.

— Bine. Cum să fac.

A dat din cap, apoi, după o pauză ciudată, a zis:

— I-am trimis ieri bani Irinei. Sper să-i ajungă de chirie.

Am simțit cum mi se usucă gura.

— Cum adică i-ai trimis?

— Păi… m-a sunat. Mi-a zis că e urgent.

Am râs scurt. Din nervi.

— Interesant. Și pe mine m-a căutat pentru același lucru.

Cătălin s-a uitat în altă parte.

— Mariana, eu nu vreau scandal. Dar să știi că mă sună cam des în ultima vreme. Nu vorbește mult. Cere bani și închide. Am crezut că știi.

N-am mai auzit restul. Piața parcă se îndepărtase, vocile oamenilor erau ca prin apă. M-a lovit nu doar minciuna. M-a lovit ideea că fata mea, copilul meu, ajunsese să pescuiască din durerea amândurora. De la mine, de la omul pe care îl acuza că ne-a distrus familia. De la oricine, numai să obțină ceva.

În seara aia n-am dormit. Am luat telefonul de zece ori să o sun și l-am lăsat jos. Dacă o luam tare, iar închidea. Dacă plângeam, iar mă simțeam mică. Pe la miezul nopții am scos o foaie din sertar. Da, pe hârtie. Nici eu nu știu de ce. Poate pentru că mesajele se pierd, dar scrisul de mână parcă te obligă să stai cu adevărul în față.

„Irina,

Nu-ți scriu ca să te fac de rușine și nici ca să-ți scot ochii pentru banii trimiși. Dacă aș fi avut mai mult, ți-aș fi dat mai mult. Problema mea nu sunt banii. Problema mea e că nu mai știu dacă îți lipsesc ca mamă sau doar ca portofel.

Mă doare să văd că mă cauți doar când e urgent ceva. Mă doare și mai tare că faci la fel și cu tatăl tău, omul pe care mi-ai spus ani întregi că nu vrei să-l mai auzi. Nu te judec pentru că te-ai răzgândit. Te judec, poate, puțin, pentru felul în care ne folosești pe amândoi fără să ne lași să existăm cu adevărat în viața ta.

Eu nu vreau recunoștință. Vreau să știu ce ai mâncat azi. Vreau să-mi spui dacă ai răcit. Vreau să te aud când râzi, nu doar când ești disperată. Vreau să fiu mama ta și când nu ai nevoie de bani.

Dacă am greșit și te-am făcut să te îndepărtezi, spune-mi. Dar spune-mi sincer. Nu mai pot să stau la capătul unui telefon care sună doar pentru chirie, facturi și urgențe. Mi-e dor de tine de parcă ai fi plecat nu la facultate, ci din viața mea.”

Am pus scrisoarea la poștă a doua zi. Nu știam dacă o va citi. Nu știam dacă o va rupe. Trei zile n-am primit nimic.

În a patra zi, pe la șapte seara, a bătut cineva la ușă.

Când am deschis, Irina stătea în prag cu un ghiozdan în spate și cu ochii umflați. Nu semăna cu fata grăbită din mesaje. Părea iar copilul meu.

— Mamă… pot să intru?

N-am zis nimic. M-am dat doar la o parte.

A intrat, s-a uitat prin casă de parcă n-ar mai fi fost acolo de ani, deși trecuseră doar câteva luni. A pus ghiozdanul jos și a început să plângă urât, fără grație, cu sughițuri.

— Îmi pare rău. Îmi pare rău, mamă. N-am realizat… sau poate am realizat și n-am vrut să mă uit la mine. M-am obișnuit să cer. M-am speriat de cheltuieli, de oraș, de toți din jur. Toți păreau că au, că se descurcă, și eu mă simțeam mică și proastă. Și am început să trag de voi. De tine mai ales. Pentru că știam că nu mă lași.

Am simțit cum îmi tremură genunchii.

— Și să mă întrebi ce fac era așa greu?

A dat din cap și și-a șters nasul cu mâneca, exact cum făcea mică.

— Nu. Dar mi-era rușine. Că dacă te sun și vorbim normal, o să simți că mint, că de fapt iar am nevoie de ceva. Și atunci sunam doar pentru asta, ca să termin repede.

M-am așezat pe scaun. Ea a îngenuncheat lângă mine și și-a pus capul pe genunchii mei.

— M-ai întrebat odată dacă te sun doar când am nevoie. Și m-am enervat. Dar aveai dreptate. M-am purtat urât. Te-am făcut să te simți singură. Și tu chiar erai singură…

Atunci am plâns și eu. Am mângâiat-o pe păr și pentru câteva minute n-am mai avut niciuna cuvinte. Doar plânsul ăla care spală tot ce n-ai spus la timp.

În noaptea aia am stat în bucătărie până târziu, cu ceai de tei și covrigi, ca pe vremuri. Mi-a povestit de restanțe, de rușinea că nu se încadra cu banii, de fete care ieșeau mereu în oraș și de presiunea de a nu părea „de la țară”, deși noi n-am fost niciodată de rușine. Mi-a spus și că l-a sunat pe Cătălin după mult timp și că nici nu știa cum să-i vorbească. Eu am ascultat. Fără reproșuri, deși aveam destule.

Dimineața, înainte să adoarmă puțin, m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Dacă mă mai pierd, să-mi mai scrii. Să nu mă lași să cred că e normal să iubesc doar când am nevoie.

De atunci nu s-a făcut totul perfect. Nici pe departe. Dar mă sună și când își face paste prea sărate. Și când ia un 9. Și când o doare ceva. Iar eu, uneori, încă mă tem când văd telefonul luminându-se. Vezi? Rănile nu dispar așa ușor.

Totuși, cred că uneori un adevăr scris la timp poate salva ce nu mai reușesc vorbele spuse la nervi.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi tăcut mai departe sau i-ați fi spus direct cât doare să fii căutat doar la nevoie?