I-am trimis bani mamei mele pe ascuns, iar când soțul meu a văzut extrasul de cont, a spus ceva ce n-am să uit niciodată

„Ce sunt astea, Irina?”

Când am intrat în bucătărie, Radu ținea în mână extrasul de cont și îl lovea ușor cu degetele de masă, de parcă voia să mă facă să aud fiecare transfer. Pe masă, lângă el, cafeaua se răcise. Se uita la mine cum nu-l mai văzusem de mult. Nu nervos. Mai rău. Dezamăgit.

Am simțit cum mi se usucă gâtul.

„Sunt niște bani trimiși mamei.”

„Niște bani?” a izbucnit el. „În fiecare lună? Pe ascuns?”

Am lăsat plasa cu pâine jos și pentru o secundă mi s-a părut că tot aerul din bucătărie s-a subțiat. Auzeam frigiderul, un câine lătrând afară, vecina de sus trântind ceva. Numai eu nu mai puteam să spun nimic cum trebuie.

Mama are o pensie de 1.480 de lei. După întreținere, curent, pastile pentru tensiune, diabet și ce-i mai dă doctorul, rămâne cu foarte puțin. În ianuarie m-a sunat plângând că stătea cu geaca pe ea în casă, ca să nu mai pornească aeroterma. Atunci am început să-i trimit bani. Ba 400 de lei, ba 600. Când aveam, îi trimiteam. Când nu aveam, mă descurcam eu mai strâns.

N-am avut curaj să-i spun lui Radu.

Știam exact ce va spune. Că fiecare om trebuie să se întindă cât îi e plapuma. Că și ai lui sunt bătrâni, dar nu cer. Că noi avem rată, copil la școală, prețuri tot mai mari. Și, dacă sunt sinceră, știam și că nu spune totul din răutate. Dar în vocea lui era mereu ceva rece când venea vorba de mama. O judecată. Ca și cum nevoia ei ar fi fost o rușine.

„Și de cât timp faci asta?”

„De opt luni.”

A râs scurt. Fără pic de umor.

„Opt luni mă minți.”

„Nu te-am mințit, doar…”

„Doar ai ascuns. Că e mai elegant așa?”

M-a durut. Pentru că avea, într-un fel, dreptate. Dar și eu aveam. Sau așa simțeam.

„Radu, mama nu se descurcă. Nu vorbim de mofturi. Vorbim de medicamente.”

„Și noi de ce ne descurcăm? Pentru că pică banii din cer? Irina, luna trecută ai zis că n-avem de ce să punem deoparte. Acum aflu că tu golești contul pe furiș.”

„Nu l-am golit!”

„Nu? Dar cum se numește când soția ia decizii financiare fără să spună nimic?”

Atunci a intrat Mara în bucătărie și s-a oprit în prag. Avea ghiozdanul în spate și se uita ba la mine, ba la el. Radu a tăcut brusc. Eu am simțit o rușine de parcă mă prinsese cineva furând.

După ce am dus-o la școală, ne-am certat urât. Din alea care nu se termină când se termină cuvintele. Rămân în pereți.

„Nu e normal să-ți întreții părintele la nesfârșit”, a zis el, cu mâinile în șolduri, plimbându-se prin sufragerie. „Are pensie, are apartament, se descurcă.”

„Se descurcă? Cu ce? Cu pastile tăiate pe jumătate?”

„Exagerezi.”

„Nu exagerez! Tu n-ai văzut-o cum tremură când vine factura la gaze!”

S-a întors spre mine și a zis încet, aproape șoptit, dar mai rău decât dacă ar fi urlat:

„Nu mai pot să trăiesc într-o casă în care eu sunt ultimul care află ce se face cu banii.”

Atât. Nu m-a jignit, nu a spart nimic, nu m-a amenințat. Dar propoziția aia a căzut între noi ca o ușă trântită.

În seara aia n-am sunat-o pe mama. Nici a doua zi. Mi-era teamă că o să-i aud vocea și o să plâng. Iar ea mă simțea mereu. Mereu.

Până la urmă m-a sunat ea.

„Irina, s-a întâmplat ceva?”

„Nu, mamă. Sunt obosită.”

A tăcut câteva secunde.

„A aflat Radu, nu?”

M-am rezemat de chiuvetă și am închis ochii.

„De unde știi?”

„Te știu după cum respiri.”

Și atunci, stupid, am simțit un nod de ciudă. Nu pe ea. Pe tot. Pe viața asta în care trebuie să alegi între liniștea din casă și omul care te-a crescut singur.

„Mamă, de ce nu mi-ai spus mai devreme cât de rău stai?”

„Ca să nu ajungi aici.”

Vocea ei era mică. Rușinată. Asta m-a rupt cel mai tare.

„Nu trebuia să te cerți cu bărbatul tău din cauza mea”, a mai zis. „Mă descurc eu.”

Mă descurc eu. Vorba asta o auzisem de la ea toată copilăria. Când n-aveam bani de adidași. Când venea de la schimbul doi și își masa picioarele umflate pe marginea patului. Când îmi punea mie carne în farfurie și ea zicea că nu-i e foame.

Din ziua aia s-a schimbat ceva între noi. Eu am început să vorbesc mai puțin cu ea, deși o iubeam la fel. Poate chiar mai mult. Dar fiecare apel părea încărcat. Dacă îmi spunea că îi e greu, auzeam în cap vocea lui Radu. Dacă se prefăcea că e bine, mă durea și mai tare.

Radu, la rândul lui, s-a răcit. Corect, politicos, dar rece. A început să mă întrebe de orice cheltuială. Cât am dat pe cumpărături, de ce am scos numerar, ce mai avem în contul de economii. Nu țipa. Tocmai asta era problema. Totul devenise contabilitate și suspiciune.

Într-o duminică, am mers la mama fără să-i spun. Am găsit-o în bucătărie, cu ochelarii pe vârful nasului, numărând niște bancnote mici și monede. Le așeza frumos, în grămezi.

„Ce faci?” am întrebat.

S-a speriat.

„Nimic… Îmi împărțeam pe săptămâni.”

Pe masă era și o pungă cu medicamente. Lipseau două.

„De ce nu le-ai luat și pe celelalte?”

„Le iau după pensie.”

M-am așezat pe scaun și n-am mai putut să spun nimic. M-am uitat la mâinile ei. Crăpate, subțiri, muncite. Din mâinile alea am mâncat, cu mâinile alea m-a pieptănat, cu ele m-a ținut când am născut-o pe Mara și tremuram toată.

Mama s-a apropiat și mi-a spus încet:

„Să nu-mi mai trimiți, Irina. Nu vreau să-ți stric casa.”

Am izbucnit atunci. Nu frumos, nu demn. Am plâns cu sughițuri, cum n-am mai plâns de ani.

„Dar dacă nu-ți trimit eu, cine?”

Ea a lăsat ochii în jos. Și n-a răspuns.

Asta e întrebarea care mă urmărește și acum. Cât trebuie să ducă un copil pentru părintele lui și de unde începe datoria față de familia pe care și-a făcut-o?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Am greșit că mi-am ajutat mama sau că am ascuns totul până a fost prea târziu?