Am crezut că lipsa mea de acasă ne întărește căsnicia. În schimb, m-am întors și mi-am găsit bărbatul trăind de un an o viață dublă

„De ce miroase a parfum de femeie la mine în casă, Radu?” am întrebat din ușă, cu geanta încă pe umăr și cu inima bătându-mi în gât.

El s-a uitat la mine o fracțiune de secundă prea mult. Apoi a ridicat din umeri, de parcă eram eu nebună.

„Poate ți se pare. Ai venit obosită de pe drum.”

Mi se părea? Pe masa din bucătărie erau două cești. În chiuvetă, o farfurie pe care eu n-o folosesc niciodată. Pe canapea, o pătură împăturită strâmb. Și în baie, un fir lung de păr vopsit castaniu-roșcat. Eu sunt brunetă și îl port scurt.

Atunci a început totul. Sau poate atunci am vrut eu să văd ce refuzasem luni întregi.

Eu lucrez la o firmă de distribuție și plec des în delegații. Brașov, Iași, Timișoara, unde e nevoie. Nu mi-a fost ușor niciodată să las casa în urmă, dar o făceam pentru că aveam rate, pentru că voiam să terminăm mansardarea, pentru că Radu îmi spunea mereu că tragem acum ca să ne fie bine mai târziu.

Doar că, de la o vreme, „mai târziu” nu mai semăna deloc cu ce visam noi.

Radu devenise atent într-un mod rece. Îmi făcea cafeaua, dar nu mă privea. Mă întreba cum a fost drumul, dar nu mai asculta răspunsul. Ținea telefonul cu ecranul în jos. Ieșea pe balcon să vorbească. Zâmbea singur când primea mesaje și, dacă intram în cameră, se închidea instant.

„Ai pe cineva?” l-am întrebat într-o seară, direct, după ce m-am uitat la el zece minute fără să mai recunosc bărbatul cu care dormeam de opt ani.

A râs scurt.

„Ți-ai pierdut mințile? Numai prostii îți trec prin cap.”

M-a durut felul în care a zis-o. Nu revoltat, nu rănit. Enervat că îndrăznisem să văd.

Am început să observ lucruri mici. Prea mici, poate, pentru cineva din afară. Prosoape schimbate imediat înainte să vin eu acasă. Lenjeria de pat spălată deși fusese pusă curată cu două zile înainte. Frigiderul mai plin decât lăsam eu. O sticlă de vin pe care n-o cumpărasem. O lumânare parfumată în dormitor. Radu urăște lumânările parfumate, zice că îl doare capul de la ele.

Într-o dimineață, când el era la duș, i-a vibrat telefonul pe masă. Nu aveam obiceiul să-i umblu în lucruri. N-am fost genul ăla de femeie. Dar atunci am văzut pe ecran doar atât: „Mi-e dor de tine. Când pleacă iar?”

Mi s-au muiat genunchii.

Numele era trecut simplu: „Mariana contabilitate”. Noi nu aveam nicio Mariana la contabilitate.

N-am făcut scandal atunci. Nici nu știu cum am reușit. Mi-am înghițit plânsul, mi-am luat haina și am ieșit afară, în fața blocului, unde am stat pe o bancă de beton cu mâinile înghețate și cu telefonul meu strâns în palmă. Îmi venea să o sun pe mama, pe sora mea, pe oricine. Dar mi-a fost rușine. Da, rușine. De parcă eu greșisem cu ceva.

Am plecat în următoarea delegație cu nodul în gât. La hotel, noaptea, nu mai dormeam. Mă uitam pe camerele de supraveghere de la intrarea în bloc, la care aveam acces prin asociație pentru că Radu se ocupase de montare. A doua seară am văzut-o.

O femeie cu palton bej, părul prins neglijent, urcând lângă el. Radu i-a luat geanta din mână. A atins-o pe spate cu un gest prea familiar. Au intrat împreună în scară la 19:12.

Eu eram la Bacău, într-o cameră de hotel care mirosea a detergent ieftin, și simțeam că mă sufoc.

Nu i-am spus nimic. M-am întors cu o zi mai devreme fără să-l anunț.

Când am deschis ușa, am auzit râsul ei din dormitor. Un râs mic, rușinat, de femeie care se simte binevenită. Mi s-a tăiat tot aerul. Am mers până acolo de parcă picioarele nu mai erau ale mele.

Radu era în tricou, iar ea își căuta în grabă bluza de pe jos.

S-a făcut liniște.

Din toate scenele pe care mi le imaginasem, asta a fost mai urâtă. Mult mai urâtă. Pentru că era reală.

„Ieși afară”, i-am spus ei.

Femeia s-a albit la față. Se uita ba la mine, ba la el.

„Radu… eu nu ș—”

„Ieși afară!” am țipat și cred că atunci am speriat și vecinii.

A plecat tremurând, cu geanta deschisă și cu ochii în pământ. Radu a încercat să se apropie de mine.

„Adina, lasă-mă să-ți explic.”

„De când?”

A tăcut.

„De când, Radu?”

Și-a dus mâna la ceafă, cum făcea mereu când era prins cu minciuna.

„De aproape un an.”

Un an.

Am râs. Un râs din ăla gol, care te sperie chiar și pe tine când îl auzi.

„Un an în care eu munceam ca disperata, alergam prin țară, plăteam rate, îți aduceam cafea din gări și covrigi calzi dimineața, iar tu aduceai pe alta în patul nostru?”

„Nu a fost ceva planificat… s-a întâmplat. Cu tine era totul numai program, stres, plecări…”

Atât mi-a trebuit.

„Să nu îndrăznești să pui pe mine mizeria asta.”

A început să plângă. Radu, omul care nu plângea nici la înmormântarea lui taică-său, plângea acum și spunea că s-a încurcat, că voia să termine, că nu știa cum, că și pe ea o mințise, că mă iubește. Mereu același cuvânt: iubire. Ce batjocură.

În noaptea aia am dormit la sora mea, în sufragerie, pe o canapea prea scurtă. N-am închis un ochi. Mă uitam în tavan și îmi venea în minte fiecare dată când l-am apărat în fața altora, fiecare iarnă în care am strâns bani, fiecare compromis. Toate păreau dintr-odată făcute pentru un străin.

După două zile, m-am dus acasă doar cu sora mea după mine. Mi-am luat actele, câteva haine și verigheta din sertar. El stătea în bucătărie și arăta terminat.

„Mai dă-mi o șansă.”

Am pus verigheta pe masă.

„O șansă se cere înainte să minți un an, nu după ce te prind.”

Am depus actele de divorț în săptămâna următoare. A fost cumplit. Cu drumuri, cu hârtii, cu rude care îți spun ba să ierți, ba să nu arunci opt ani la gunoi. De parcă eu îi aruncasem. De parcă trădarea se repară cu două scuze și o privire umedă.

Și totuși, cel mai greu n-a fost să plec. Cel mai greu a fost să accept că omul lângă care m-am culcat atâta timp a putut să mă privească în ochi și să mă mintă zilnic, cu o liniște care mă îngrozește și acum.

N-am putut să trec peste. N-am mai putut să-l cred nici când îmi spunea „bună dimineața”. Iar fără încredere, ce mai rămâne?

Spuneți-mi voi, se poate lipi vreodată ceva care s-a rupt așa? Sau sunt răni care, odată deschise, nu mai lasă nimic în picioare?