„Nu o duc la azil cât trăiesc eu!” — iar eu o ridicam singur de pe jos, noapte de noapte, până am cedat

„Să nu îndrăznești s-o duci la azil, ai auzit?” a țipat soră-mea, Mirela, în telefon, exact în timp ce eu o trăgeam pe mama de sub masa din bucătărie, unde se ascunsese tremurând și plângând că vin „străinii” peste ea.

Aveam tricoul ud de transpirație. Era două și ceva noaptea. Pe aragaz uitasem ibricul, în chiuvetă erau farfuriile de ieri, iar mama, femeia care ne crescuse pe toți patru, se uita la mine ca la un hoț.

„Mamă, sunt eu, Sandu.”

„Nu ești Sandu. Sandu e mic. Tu ai intrat peste mine în casă.”

M-a împins cu mâinile ei slabe, speriate. Și atunci, cu telefonul lipit de ureche și cu sora mea dând lecții de la 40 de kilometri distanță, am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.

După ce a murit tata, mama a rămas singură în casa lor din Buzău. La început uitase lucruri mici. Unde pune cheile. Dacă a luat pastilele. Cui i-a dat bani la poartă. Noi ziceam că e bătrânețe. „Lasă, măi, că și eu mai uit”, spunea fratele meu, Cătălin, și râdea.

Numai că n-a mai fost de râs când vecina a sunat să-mi spună că mama umbla în papuci pe stradă, la șase dimineața, și-l căuta pe tata. Tata era mort de trei ani.

Eu sunt cel mai mic. Și prostul familiei, probabil, că eu am zis primul: „O iau la mine o perioadă, până vedem ce facem.”

Perioada aia s-a făcut un an și opt luni.

La început, frații mei veneau. Mirela aducea ciorbă și spunea cu ochii în lacrimi: „Săraca mama…” Marian lăsa câte 200 de lei pe masă și întreba dacă mai trebuie ceva. Cătălin promitea că stă el într-un weekend, „numai să se mai așeze lucrurile la muncă”.

Lucrurile nu s-au așezat niciodată.

Mama nu mai dormea noaptea. Aprindea lumina din oră în oră. Bătea în perete. Mă striga „domnule”. Într-o dimineață am găsit-o în balcon, încercând să coboare peste balustradă, convinsă că trebuie să ajungă la piață înainte să se termine laptele.

Am început să lipsesc de la serviciu. Lucrez la un depozit, nu la birou, nu merge cu „azi intru mai târziu că mama a ascuns telecomanda în frigider și plânge după sora ei moartă”. Șeful m-a tras deoparte.

„Sandule, eu te înțeleg, dar nu te mai pot acoperi mult.”

Acasă, soția mea, Daniela, tăcea tot mai mult. Nu mă certa. Și asta mă durea și mai tare. Într-o seară, când mama vărsase o oală cu supă pe gresie și apoi m-a scuipat când am vrut s-o schimb, Daniela a zis încet:

„Noi mai existăm pentru tine?”

Am ridicat tonul. N-ar fi trebuit.

„Ce vrei să fac? S-o las în drum?”

Daniela a dat din cap și s-a dus în baie. Am auzit-o plângând cu apa pornită.

Atunci am convocat „consiliul familiei”, cum i-am zis eu, ironic. Au venit toți duminică. Mama dormea după o noapte albă.

„Nu mai pot”, le-am spus direct. „Fizic nu mai pot. Psihic… sunt terminat. Trebuie să căutăm un centru.”

S-a făcut liniște. Apoi a explodat Mirela.

„Adică s-o abandonezi? După câte a făcut pentru noi?”

„Să văd eu cum ai avea tu grijă de ea”, i-am zis. „Nu două ore, nu de Crăciun. Zi de zi. Noapte de noapte.”

Marian s-a foit pe scaun.

„Poate luăm pe cineva să stea cu ea.”

„Cu ce bani?” am întrebat. „Eu deja am făcut credit să schimb geamul spart când a încercat să fugă.”

Cătălin, care până atunci tăcuse, a zis ce mă așteptam mai puțin:

„Eu n-aș putea s-o văd într-un cămin. Mi s-ar rupe inima.”

M-am uitat la el și am simțit cum îmi vine să izbucnesc.

„Ție ți se rupe inima? Mie ce mi se rupe? Spatele? Capul? Viața?”

Mama s-a trezit de la țipete și a ieșit pe hol cu părul ciufulit, în cămașa de noapte.

S-a uitat la noi și a întrebat speriată:

„De ce sunteți toți la mine în casă? A murit cineva?”

N-a răspuns nimeni. Mirela a început să plângă. Marian se uita în podea. Cătălin ieșise la țigară.

În săptămâna următoare, mama a dispărut pentru aproape o oră. Am găsit-o la două străzi distanță, pe o bancă, ținând în brațe o pungă goală și spunând unei fete că o așteaptă pe mama ei s-o ia de la școală.

Atunci i-am dus pe toți, pe rând, să vadă cum e. Nu din poze, nu din vorbe. La trei noaptea, când mama lovea ușa. Dimineața, când făcea pe ea și apoi se rușina ca un copil. La prânz, când mă întreba de zece ori unde e tata.

Cred că atunci au înțeles. Sau poate doar au văzut în ce hal ajunsesem eu.

Am găsit un centru privat la marginea orașului. Curat. Cu asistente calme. Cu doctor. Cu camere luminoase și miros de detergent, nu de disperare, cum îmi imaginasem eu. În ziua internării, mama era senină. A crezut că merge „la tratament”.

Mirela n-a putut să intre. A rămas în mașină și plângea cu capul pe volan. Marian a semnat repede, fără să citească. Cătălin m-a întrebat de trei ori dacă suntem siguri.

Eu i-am aranjat mamei puloverul pe umeri.

„Vin mâine, mamă.”

S-a uitat la mine lung și, pentru o secundă, jur că m-a recunoscut.

„Să nu mă lași aici, Sandule.”

Mi s-au tăiat genunchii. Nici acum nu știu dacă a știut ce spune sau a fost doar o întâmplare crudă.

Au trecut cinci luni. Mama e îngrijită. Mănâncă la timp. Ia tratamentul corect. Nu mai cade. Nu mai pleacă pe străzi. Când merg la ea, uneori mă mângâie pe mână. Alteori mă întreabă cine sunt.

Noi, în schimb, nu ne-am liniștit. Mirela îmi spune și azi că poate ne-am grăbit. Marian zice că „important e că e în siguranță”, dar vorbește rar despre asta. Cătălin aduce flori de fiecare dată, de parcă florile ar repara ceva.

Iar eu… eu dorm noaptea, pentru prima dată după mult timp, și tocmai asta mă apasă uneori cel mai tare. Ușurarea mea are gust de vinovăție.

Am făcut ce trebuia sau doar ce n-am mai putut evita?

Voi cum ați fi ales între grija de zi cu zi și promisiunea aia nerostită că nu-ți lași părintele pe mâna altora?