Mi-am vândut casa pentru fiica mea, iar după câțiva ani m-a scos din apartamentul cumpărat cu banii mei

— Tată, nu mai merge așa… trebuie să-ți cauți altă variantă.

Am rămas cu cana de ceai în mână, în bucătăria aia mică din Drumul Taberei, și câteva secunde nici n-am înțeles ce aud. Oana stătea cu brațele încrucișate, lipită de blat. Cătălin se uita în telefon, dar îl vedeam cum strângea maxilarul. Afară ploua mărunt, și geamul era aburit. În casă mirosea a tocăniță și a tensiune veche.

— Cum adică altă variantă? am întrebat eu. Unde să mă duc?

Oana a oftat lung, de parcă eu eram cel nedrept.

— Tată, suntem trei oameni în trei camere, dar una e birou, că și eu, și Cătălin mai lucrăm de acasă. Nu mai avem intimitate. Ne sufocăm.

Mi s-au înmuiat picioarele. Apartamentul ăla era cumpărat și cu banii mei. Mai bine zis, în mare parte cu banii mei. Eu îmi vândusem casa din Câmpulung. Casa în care am stat 38 de ani. Curte mică, vișin în spate, sobă în dormitor, gard făcut cu mâna mea. După ce a murit Maria, soția mea, Oana m-a tot rugat.

— Hai la București, tată. Ce să faci singur acolo? Vindem, punem banii la apartament, luăm ceva mai mare și stăm împreună. Te avem aproape, ai și tu pe cineva.

Am crezut-o. Cum să n-o cred? Era fata mea.

Am mers la notar cu un nod în gât. 87.000 de euro am luat pe casă și pe teren. Aproape tot i-am pus la avans și mobilare. Ei au făcut credit pentru restul. Mi-au spus că nu e nevoie să trec nimic pe numele meu, că doar suntem familie. Aici am fost prost. Da, prost de bun.

La început a fost bine. Oana îmi făcea cafea dimineața. Eu o luam pe nepoata mea, Ilinca, de la grădiniță. Mai puneam la piață, mai găteam, mai plăteam întreținerea din pensia mea. Mă simțeam util. Nu voiam lux. Doar să nu fiu singur.

Problemele au început încet. Din nimicuri.

— Iar ai lăsat televizorul tare, tată.

— Nu mai intra peste noi în cameră fără să bați.

— Poți să nu-i mai dai dulciuri Ilincăi? Ne strici programul.

Mă retrăgeam. Vorbeam tot mai puțin. Mâncam mai repede, să plec primul de la masă. Dacă auzeam cheia în ușă, mă ridicam din fotoliu de parcă făceam ceva rău.

Cătălin s-a schimbat cel mai mult. La început îmi spunea „tată socru”, glumea. După aceea, doar „dom’ Costel”. Pe urmă nici atât. Vorbea despre mine ca și cum n-aș fi fost acolo.

— Nu mai putem continua așa, Oana. Omul ăsta stă tot timpul aici.

Omul ăsta. Eu.

Într-o seară am auzit ce n-ar fi trebuit să aud. Credeau că dorm.

— Dacă nu pleacă el, plec eu, a zis Cătălin, încet, dar apăsat. Eu n-am făcut credit ca să trăiesc cu socrul în casă până la bătrânețe.

— Știu, dar unde să se ducă? a șoptit Oana.

— Nu e problema noastră. E adult.

Adult. La 68 de ani. Fără casă, fără economii, cu toate puse în apartamentul lor.

A doua zi, am întrebat-o direct pe Oana:

— Asta vrei și tu?

A lăsat ochii în jos. Și în secunda aia am simțit că pierd tot.

— Nu vreau să te superi, tată… dar avem nevoie de spațiul nostru. Ne certăm mult din cauza asta. Nu mai e bine pentru nimeni.

— Pentru nimeni? am zis. Nici pentru mine?

N-a răspuns. Și tăcerea ei m-a durut mai rău decât dacă țipa.

Am plecat în mai puțin de o lună. Mi-am pus hainele în doi saci mari, sculele într-o cutie și pozele cu Maria într-o plasă de supermarket. Ilinca plângea și mă întreba de ce plec. Oana i-a zis că „bunicul se mută mai aproape de niște prieteni”. N-am avut putere s-o contrazic.

Mi-am găsit o garsonieră la Lujerului, la parter. Mică, rece iarna și cu miros de vechi. Jumătate din pensie se duce pe chirie și utilități. Nu-mi ajunge. După trei luni, m-am angajat paznic de noapte la un depozit. Douăsprezece ore pe tură. Stau pe un scaun tare, cu un calorifer electric care mai mult bâzâie decât încălzește. Uneori mai spăl și pe jos, dacă lipsește femeia de serviciu. Mi-e rușine? Nu. Mi-e greu. Asta e altceva.

Cel mai rău e seara, când intru în garsonieră și nu mă așteaptă nimeni. Pun cheia pe masă, îmi încălzesc o supă la plic sau niște cartofi fierți și mă uit la pereți. Mai sun eu din când în când.

— Ce faci, Oana?

— Sunt ocupată, tată, te sun eu.

Nu mă sună.

De ziua mea mi-a trimis un mesaj: „La mulți ani, să fii sănătos.” Atât. Fără să vină. Fără să întrebe dacă am ce pune pe masă. Iar eu, prostul bătrân, i-am răspuns: „Mulțumesc, mama lui tata.” Am șters apoi mesajul de zece ori din minte și tot n-am putut să-l șterg.

Nu cer recunoștință în genunchi. Nu cer statuie. Dar cum să dai afară omul care ți-a dat tot ce avea? Cum să te uiți la tatăl tău și să-i spui că vă încurcă?

Poate am greșit eu că am confundat iubirea cu siguranța. Poate că atunci când pui totul pe numele copilului nu dăruiești o casă, ci îți semnezi singur exilul.

Spuneți-mi voi: un părinte trebuie să sacrifice tot, chiar și cu riscul de a rămâne pe drumuri? Și dacă propriul copil te uită cât încă trăiești, mai poți s-o numești familie?