„De ce nu poți să fii și tu ca o fată?” — ziua în care am înțeles că ai mei se rușinau de mine mai mult decât se rușinau vecinii

„Te îmbraci cu rochia asta și gata. M-am săturat de vorbe.”

Mama a trântit rochia pe pat, de parcă nu era o bucată de material, ci o sentință. Tata stătea în ușă, cu mâinile în buzunar, și evita să se uite la mine.

„Măcar la ziua lu’ verișoara ta să nu mai apari… așa”, a zis el încet.

Așa.

Nici măcar nu a spus cum. Doar „așa”, de parcă eram ceva stricat.

M-am uitat la tricoul meu larg, la blugii comozi, la adidașii pe care îi purtam aproape zilnic. Părul meu scurt, tuns băiețește, era încă umed după duș. Mie îmi plăcea. Mă simțeam eu. Dar în casa noastră, „eu” nu părea să fie suficient.

„Dacă mă îmbrac în rochie, dintr-odată o să fiu bună pentru voi?” am întrebat.

Mama a oftat tare, din genul ăla care te face să te simți deja vinovat.

„Nu e vorba că nu ești bună. E vorba că lumea e rea. Vecina de la doi iar m-a întrebat dacă te lăsăm așa intenționat. Rudele vorbesc. La școală copiii comentează. Încercăm să te protejăm.”

„Nu mă protejați. Mă corectați.”

Atunci tata a izbucnit.

„Și ce vrei să facem? Să aplaudăm când toți întreabă dacă avem fată sau băiat? Crezi că ne e ușor?”

M-a lovit mai tare decât dacă mi-ar fi dat o palmă.

Am luat rochia și am aruncat-o pe scaun.

„Atunci spune-le că aveți o fată. Doar că nu arată cum vreți voi.”

Am plecat la școală fără să mai mănânc. În autobuz, două femei s-au uitat lung la mine. Una i-a șoptit celeilalte ceva și au zâmbit strâmb. M-am făcut că nu observ, dar stomacul meu deja se strângea.

La prima oră, profesoara suplinitoare a făcut prezența.

„Andrei Popescu?”

Clasa a început să râdă înainte să apuc eu să deschid gura.

„E Andreea”, a zis cineva din spate. „Dar depinde de zi.”

A urmat râsul ăla pe care îl știu prea bine. Nu foarte tare, nu direct în față. Mai rău. Pe sub bănci, pe la colțuri, cu priviri aruncate repede.

Profesoara s-a înroșit și a murmurât un „scuze”, dar răul era făcut. M-am uitat în caiet și am numărat pătrățelele, doar să nu-mi dea lacrimile.

În pauză, Daria, care până anul trecut îmi era prietenă, s-a apropiat de mine lângă geam.

„Sincer, de ce nu încerci și tu puțin? Adică un gloss, un pulover mai… nu știu… normal? Ți-ar fi mai ușor.”

„Normal pentru cine?”

A ridicat din umeri.

„Pentru lume.”

Toți aveau aceeași replică. Pentru lume. De parcă lumea venea seara să mă țină în brațe când plângeam în pernă.

În ziua aia n-am mai rezistat. Când am ajuns acasă, am intrat direct în baie și m-am încuiat. M-am uitat lung în oglindă. Umeri înguști. Față obosită. Păr scurt. O fată care nu mai știa dacă e urâtă sau doar obosită de cât i se repetă că e greșită.

Și, Doamne, cât m-am urât atunci. Pentru câteva minute, chiar m-am urât.

Mama bătea în ușă.

„Andreea, deschide. Hai să vorbim.”

„Nu mai am ce să vă spun.”

„Ba ai.” Vocea ei s-a înmuiat. „Te rog.”

Am deschis. Avea ochii roșii. Nu o mai văzusem așa de mult.

„Când eram de vârsta ta”, a zis, așezându-se pe marginea patului, „bunica mă obliga să port fuste și să stau cu picioarele lipite, să nu râd tare, să nu alerg, să nu răspund. Am urât asta. Dar am învățat să mă conformez, că altfel eram făcută de rușine.”

„Și acum faceți la fel cu mine.”

A tăcut.

Tata a intrat și el, stingher. S-a sprijinit de dulap.

„Noi credeam că, dacă te schimbăm puțin, o să-ți fie mai ușor.”

„Mie nu-mi e greu că sunt eu”, am zis și mi-a tremurat vocea. „Mie mi-e greu că voi vă purtați de parcă eu sunt problema.”

Tata și-a frecat fruntea. Gestul lui când nu știa ce să spună.

„Când te strigă pe stradă, când râd de tine… mă apucă nervii. Și neputința. Poate am dat în tine pentru că nu pot da în ei.”

Pentru prima dată, nu l-am auzit ca pe un judecător. L-am auzit ca pe un om speriat.

Mama a luat rochia de pe scaun și a împăturit-o încet.

„N-o să te oblig s-o porți.”

Am început să plâng. Nu frumos, nu discret. Cu sughițuri, cu nasul înfundat, urât de tot. Mama m-a luat în brațe, iar eu am rămas rigidă câteva secunde, după care m-am lăsat.

Nu s-a rezolvat totul atunci. A doua zi tot s-au uitat oameni ciudat la mine. La școală, unii tot au comentat. Tata încă mai scapă câte o replică. Mama încă se teme „ce zice lumea”. Dar în seara aia au auzit, în sfârșit, ce mă durea.

Și eu am înțeles ceva: nu eram stricată. Eram doar prinsă între cine sunt și cine se așteaptă alții să fiu.

Încă mă lupt cu mine. Încă mă doare când aud „de ce nu poți fi și tu mai feminină?”. Dar măcar acum știu că nu trebuie să mă urăsc doar ca să fie altora mai comod.

Spuneți-mi sincer: cât de mult ar trebui să se schimbe un copil ca să fie iubit mai ușor de propriii părinți?

Și voi ce ați fi făcut în locul meu?