Am rămas însărcinată, iar el a ales-o pe mama lui: povestea în care am învățat să-mi cresc singură copilul și să nu mai accept jumătăți de iubire

„Să nu te apuce acum ideile cu nunta, da?” a zis Mariana, mama lui, înainte să apuc eu să-mi trag bine aer în piept. Stăteam în bucătăria lor, cu testul de sarcină în geantă și cu palmele transpirate, iar Cătălin se uita când la mine, când la ea, de parcă aștepta să-i spună cineva ce are voie să simtă.

Am scos testul și l-am pus pe masă.

„Sunt însărcinată.”

S-a făcut liniște. Genul ăla de liniște care te face să auzi până și frigiderul.

Eu mă uitam la el. Nu la ea. La el. Voiam să văd un semn. O sperietură, un zâmbet stângaci, o mână întinsă spre mine, orice.

Dar Cătălin a înghițit în sec și a zis doar atât:

„Nu sunt pregătit.”

Mariana a râs scurt, din nas.

„Normal că nu e pregătit. E prea devreme. Abia v-ați așezat și voi. Și, în plus, un copil nu se face așa, după capul femeii.”

După capul femeii. M-a ars fraza aia. Ca și cum eu făcusem copilul singură, pe ascuns, într-un borcan.

Eu și Cătălin eram împreună de aproape patru ani. Locuiam cu chirie într-o garsonieră mică, la marginea orașului. Eu lucram la o farmacie, el la un depozit de materiale. Nu aveam bani puși deoparte, dar aveam viața aia simplă pe care o au mulți: rate la electrocasnice, liste de cumpărături, oboseală, ciorbă reîncălzită seara și planuri spuse în șoaptă înainte de somn.

Sau cel puțin eu credeam că aveam planuri.

Cătălin își întreba mama despre orice. Ce mașină să-și ia. Dacă să schimbe serviciul. Ce perdele să punem. Odată, nu exagerez, a sunat-o din supermarket să întrebe ce detergent e mai bun. Eu făceam glume pe tema asta. Mi se părea doar enervant. N-am înțeles la timp că nu era un obicei. Era felul lui de a trăi: cu ea în cap și în spate, mereu.

În seara aia, după ce am plecat de la ai lui, l-am întrebat direct:

„Tu ce vrei?”

A mers câțiva pași în fața mea, cu mâinile în buzunar.

„Nu știu.”

„Nu știi dacă vrei copilul tău?”

„Nu mă presa, Irina.”

„Te presez? Cătălin, sunt însărcinată, nu te-am întrebat ce vrei să mănânci.”

S-a oprit și s-a întors spre mine, deja iritat.

„Mama are dreptate. Nu putem face o nuntă acum, nu avem bani, nu avem spațiu, nu avem nimic.”

„Eu nu ți-am cerut sală cu 300 de invitați. Ți-am cerut să fii bărbat.”

A întors capul. Și atunci am știut. Când un om nu poate să te privească în ochi, de multe ori răspunsul l-ai primit deja.

Au urmat săptămâni groaznice. Mariana mă suna fără să-mi spună „bună” și îmi vorbea de parcă eram o problemă administrativă.

„Să nu crezi că-l legi cu un copil.”

„Poate nici nu e momentul să-l păstrezi.”

„Cătălin e sensibil, îl stresezi.”

Sensibil. Eu vomitam dimineața în baie și mergeam la muncă albă la față, dar el era sensibil.

Într-o duminică, am mers la ei fiindcă el nu mai răspundea la telefon. L-am găsit în sufragerie, uitându-se la televizor cu taică-său, Mihai. Mariana a intrat imediat în cameră, de parcă păzea ușa.

„Trebuie să vorbim,” am spus.

Cătălin nici măcar nu s-a ridicat.

„Am vorbit deja.”

„Cine a vorbit? Tu sau mama ta?”

Mariana a făcut un pas spre mine.

„Vezi cum vorbești în casa mea.”

Atunci Mihai, care până atunci tăcuse, a luat telecomanda și a închis televizorul.

„Las-o pe fată să termine.”

M-am uitat la Cătălin și mi-au tremurat genunchii.

„Te întreb ultima dată. Vii cu mine și îți asumi copilul ăsta sau rămâi aici, unde ți se spune și când să respiri?”

A tăcut. S-a uitat la maică-sa. Nu la mine. La ea.

Și Mariana a zis încet, aproape mulțumită:

„Nu pleacă nicăieri.”

Mihai a lovit cu palma în masă atât de tare că am tresărit toți.

„Ți-e rușine, băiete. Ți-e rușine să lași o femeie singură și să stai după fusta mamei.”

Cătălin s-a ridicat brusc.

„Tată, nu te băga!”

„Ba mă bag, că e și copilul meu de sânge acolo, fie că-ți convine, fie că nu.”

Am plecat plângând, dar nu disperată. Mai mult… goală. Când se termină o iluzie, nu mai ai ce să salvezi din ea.

M-am mutat la mătușa mea câteva luni, până am născut-o pe Ilinca. A fost o perioadă grea. Număram bani, făceam liste, tăiam din orice se putea tăia. Dar măcar dormeam fără să-mi vibreze telefonul cu ordine și reproșuri.

Surpriza a venit de la Mihai. M-a sunat într-o seară.

„Irina, știu că poate nu vrei să auzi de noi. Dar eu vreau să te ajut. Nu pentru el. Pentru copil.”

Și s-a ținut de cuvânt. Mi-a adus pătuț, scutece, bani când nu-mi ajungeau. După ce am născut, venea cu plase de la piață și o ținea pe Ilinca în brațe cu o blândețe care mă făcea să-mi mușc buza. Uneori mă gândeam ce familie am fi putut fi, dacă fiul lui ar fi avut măcar jumătate din tăria lui.

Cătălin a apărut abia după aproape opt luni. Cu flori. Stingher.

„M-am gândit mult,” a zis din ușă.

„Târziu.”

„Vreau să repar.”

Ilinca dormea în camera alăturată. Eu stăteam cu mâna pe toc, să nu-mi vadă că-mi tremură.

„Ai reparat ceva cu mama ta? Te-ai mutat? Ai învățat să decizi singur?”

N-a răspuns.

A lăsat florile jos.

„Mama doar a vrut ce e mai bine pentru mine.”

Am simțit că mi se face frig.

„Exact. Pentru tine. Niciodată pentru noi.”

Și i-am închis ușa.

Acum Ilinca are cinci ani. Avem un apartament mic, al nostru, luat greu, cu credit și cu nopți în care am plâns de oboseală. Dar e liniște. E ordine. E demnitate. Mihai vine des pe la noi, o ia în parc, îi cumpără covrigi și îi spune că e „fata lui curajoasă”.

Despre Cătălin aflu rar. Tot cu mama lui stă. Tot ea vorbește prima.

Eu n-am mai putut iubi un bărbat care nu s-a desprins de părinți ca să-și țină copilul în brațe. Poate par dură, dar după ce ridici singură o viață, nu mai accepți un om care vine doar dacă îi dă altcineva voie.

Spuneți-mi voi, am cerut prea mult când am vrut un tată pentru copilul meu, nu un băiat mare care cere aprobări? Și câte femei mai rămân prinse în relații unde, de fapt, a treia persoană nu e amanta, ci mama lui?