Am aflat că sunt însărcinată, iar bărbatul pe care îl iubeam mi-a spus rece: „Copilul da, dar căsătorie nu”

— Nu mă împinge, Irina. Ți-am zis că nu vreau să mă însor doar pentru că ai rămas însărcinată.

Am rămas cu testul în mână, sprijinită de chiuveta din bucătăria noastră mică, de la două camere, cu faianța crăpată lângă aragaz și cu o oală de ciorbă care fierbea încet, de parcă nimic nu se întâmpla. Mă uitam la Radu și nu-l mai recunoșteam. Cu o seară înainte mă ținuse în brațe și îmi spusese să nu-mi fac griji, că „vedem noi”. Dimineața, „vedem noi” se transformase într-un zid.

— Nu te împing la nimic, i-am spus. Îți cer doar să vorbești cu mine ca un om. Sunt însărcinată cu copilul tău.

El și-a tras hanoracul pe el, nervos, evitând să mă privească.

— Copilul e una. Căsătoria e alta. Nu vreau să fac un pas doar de frică.

Frică. Cuvântul ăla m-a lovit mai tare decât dacă ar fi țipat. Eu tremuram toată. Nu de fericire, cum îmi imaginasem mereu că o să fie, ci de rușine, panică și o durere surdă în piept. Aveam 29 de ani, lucram la o farmacie din cartier, nu câștigam cine știe ce, dar munceam cinstit. El era electrician, avea luni bune și luni proaste, dar tot timpul spunea că o să ne așezăm. Că „la anul facem și nunta”. La anul venise.

Când a intrat maică-sa, Mariana, nici măcar n-a întrebat de ce plâng.

— Ce s-a întâmplat aici? iar după o secundă s-a uitat la mine și a înțeles.

Radu i-a spus repede, pe un ton sec:

— E însărcinată și acum vrea nuntă.

„Vrea nuntă.” De parcă ceream un inel de aur și meniu cu sarmale la salon, nu respect.

Mariana și-a pus geanta pe scaun și a oftat lung.

— Irina, mamă, să nu faci greșeala să-l forțezi. Căsătoria făcută din obligație e moartă din start. Copilul se crește și fără acte.

M-am uitat la ea și pentru prima dată am simțit clar că eu, în casa aia, nu eram familie. Eram problema.

— Nu-l forțez, doamnă Mariana. Îi cer să fie sincer. Atât.

Ea a ridicat din umeri.

— Păi este sincer. Ce mai vrei?

Atunci m-am dus în baie și am închis ușa. M-am așezat pe marginea căzii și am început să plâng în liniște, cu palma pe burtă, deși era prea devreme să simt ceva. Și totuși, simțeam. Un fel de legătură și o frică animalică. Dacă rămân singură? Dacă n-o să pot? Dacă copilul meu o să simtă din prima clipă că n-a fost dorit de amândoi?

L-am sunat pe tata. Nici n-am apucat bine să spun „tată”, că m-a întrebat:

— Ce-ai pățit?

Părinții mei au venit în aceeași seară din Ploiești. Mama a intrat prima, cu ochii roșii și cu plasa aia clasică de rafie în care pusese fructe, brânză, ba chiar și niște supă la borcan. Așa sunt mamele noastre. Când nu știu cum să repare durerea, vin cu mâncare.

Tata n-a făcut scandal. N-a ridicat tonul. S-a uitat la Radu și i-a spus atât:

— Eu nu te oblig să iei de nevastă pe nimeni. Dar dacă fata mea plânge în casa ta în loc să fie liniștită, atunci spune clar ce ai de gând.

Radu a tăcut. Mariana, în schimb, s-a aprins.

— De parcă numai el e vinovat! Copilul nu s-a făcut singur!

— Nimeni n-a zis asta, a răspuns mama mea, cu o voce pe care o auzeam rar, tăioasă. Dar când o femeie rămâne însărcinată, nu are luxul să spună „mai vedem”. Trăiește cu asta în fiecare secundă.

Atunci tatăl lui Radu, Nicolae, care până atunci stătuse retras lângă geam, a vorbit pentru prima oară.

— Radu, eu pe tine nu te-am crescut să fugi de răspundere. Dacă nu o iubești, spune. Dacă ți-e frică, spune. Dar nu o lăsa suspendată. Asta e lașitate.

În cameră s-a făcut o liniște de-mi auzeam pulsul în urechi.

După ce au plecat ai mei, am rămas singuri. Radu stătea pe canapea, cu coatele pe genunchi. Eu în picioare, lângă ușă. Nu mai aveam energie pentru ceartă. Doar pentru adevăr.

— Uite, Radu, ascultă-mă bine. Eu nu-ți cer nuntă cu lăutari și poze zâmbite dacă tu înăuntru ești în altă parte. Nu vreau milă. Nu vreau să te leg de mine cu un copil. Dar vreau onestitate și respect.

El s-a uitat în sfârșit la mine.

— Și dacă îți spun că nu sunt pregătit?

— Atunci îți faci bagajul sufletesc și spui clar ce rol vrei să ai. Tată al copilului, prezent, responsabil, chiar dacă nu suntem soț și soție. Sau nimic. Dar să nu mă ții între ușă și prag, să sper azi și să mă umilești mâine.

A înghițit în sec. Se vedea că se luptă cu el. Cu frica lui. Cu maică-sa din capul lui. Cu imaginea de bărbat liber care se strica brusc.

— Eu… nu știu dacă pot să fiu soțul pe care îl vrei.

M-am apropiat un pas.

— Nici eu nu știu dacă pot fi mama perfectă. Dar copilul ăsta vine, Radu. El nu așteaptă până te hotărăști tu cine vrei să fii.

A doua zi mi-am strâns câteva haine și m-am dus la ai mei. Mama mi-a făcut loc în camera mea veche, unde încă mai era biblioteca din liceu și o perdea cusută de bunica. M-am întins pe pat și am simțit, pentru prima oară în multe zile, că pot să respir puțin. Nu eram salvată. Nu aveam răspunsuri. Dar nu mai eram singură în mijlocul furtunii.

Radu m-a sunat seara. N-am răspuns din prima. A doua oară, da.

— Irina… vreau să văd medicul cu tine săptămâna viitoare, a spus încet. Și vreau să vorbim. Serios.

N-am plâns. Nici n-am zâmbit. Eram prea obosită pentru amândouă.

— Vorbim, i-am spus. Dar de data asta fără promisiuni goale.

Și am închis.

Încă nu știu dacă omul pe care l-am iubit va deveni și bărbatul pe care copilul meu îl merită. Dar știu că eu nu mai accept jumătăți de adevăr.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați mai da o șansă unui om care se teme să-și asume, sau ați merge mai departe, oricât de greu ar fi?