M-am întors cu doi copii în brațe la tata, după ce bărbatul cu care trăiam m-a scos afară, iar acasă m-a așteptat o altă luptă

— Ia-ți copiii și pleacă! Ai auzit? Pleacă din casa mea!

Când a urlat asta, Rareș s-a apropiat atât de tare de mine încât i-am simțit respirația grea, amestecată cu bere. Matei a început să plângă din cameră, iar Ilinca s-a lipit de piciorul meu și tremura. Nu m-am mai certat. N-am mai avut putere. Am băgat în două plase niște haine, caietele Ilincăi, cutia cu sirop de tuse și ursulețul lui Matei. Atât. Restul au rămas acolo, ca și cum nici n-ar fi fost vreodată ale noastre.

La tata am ajuns aproape de miezul nopții. Blocul vechi, de la marginea orașului, mirosea a varză fiartă și detergent ieftin, exact ca în copilăria mea. Tata a deschis ușa în maiou și papuci.

— Mădălina?

Atât a zis. După aia s-a uitat la copii, la plase, la ochii mei umflați și a înțeles tot.

— Intrați.

Din bucătărie a apărut Mariana, soția lui. Nu-i spun nici acum mamă vitregă, deși e cu tata de când aveam paisprezece ani. S-a uitat lung la noi, apoi la ceas.

— Acum? La ora asta?

Tata a ridicat puțin vocea.

— Acum, da. N-o las în stradă.

N-a zis nimic, dar felul în care a tras aer în piept mi-a spus destul.

În noaptea aia am dormit toți trei pe canapeaua extensibilă din sufragerie. Ilinca a adormit cu mâna în tricoul meu. Matei s-a trezit de două ori, speriat, și a șoptit: „Vine tati?” Nu i-am răspuns. M-am uitat în tavan până dimineața și m-am simțit iar exact cum mă simțeam la douăzeci de ani, când mă întorceam acasă după câte o iubire stricată și tata mă primea fără întrebări.

Doar că acum aveam doi copii. Și rușinea venea la pachet cu ei, ceea ce mă durea și mai tare.

Dimineața, Mariana trântea oale în bucătărie mai tare decât era nevoie.

— Cât stați? a întrebat direct, fără să se uite la mine.

Tata s-a încruntat.

— O să stea până se pune pe picioare.

— Așa ai zis și data trecută.

Am rămas cu lingurița în mână. Da, mai fusese o dată. Și încă una, dacă eram sinceră cu mine. Mereu alt bărbat, aceeași poveste. La început promisiuni, după aia reproșuri, bani puțini, țipete, uși trântite. Și eu, convinsă de fiecare dată că de data asta o să fie altfel. Ce naivă am fost… sau poate doar disperată să am și eu „casa mea”.

Mariana n-a ridicat tonul, dar tocmai calmul ei tăia.

— Eu nu mai pot, Vasile. Facturi, mâncare, copii mici în casă, gălăgie, școală, grădiniță… și ea ce face? Iar o luăm de la capăt?

— Eu caut de muncă, am spus repede. Mă duc oriunde. La magazin, la curățenie, nu contează.

S-a uitat la mine și a râs scurt, fără veselie.

— Tu mereu zici asta când ajungi la fund.

M-a ars. Pentru că era și nedrept, și puțin adevărat.

Tata a izbucnit atunci.

— Destul! Nu e momentul.

— Ba fix acum e momentul, Vasile! Că eu sunt aia rea de fiecare dată. Dar cine spală după ei? Cine gătește? Cine plătește? Tu dai din pensie, eu scot din economii, și fata ta iar se mută cu copii, iar plânge, iar promite.

„Fata ta.” Nu „Mădălina”. M-a lovit mai rău decât dacă m-ar fi jignit.

În zilele următoare, casa s-a făcut mică. Prea mică pentru atâtea supărări. Ilinca își făcea temele la masa din bucătărie, iar Mariana ofta de fiecare dată când împrăștia creioanele. Matei alerga prin hol și se împiedica de covor, iar ea spunea printre dinți că nu e creșă acolo. Tata încerca să țină pacea, ba cu o pungă de portocale pentru copii, ba cu un „lasă, Mărio, trece și asta”.

Dar nu trecea.

Într-o seară, am auzit din cameră când credeau că dorm.

— O iubești și o înțeleg, dar o nenorocești dacă o tot scoți din toate, spunea Mariana.

— E copilul meu.

— Are treizeci și doi de ani, Vasile! Doi copii! Când răspunde pentru viața ei?

M-am întors cu fața la perete și mi-am mușcat buza până am simțit gust de sânge. Am vrut să intru peste ei și să urlu că încerc, că nu mi-a plăcut nici mie viața asta, că nu m-am trezit într-o dimineață dorindu-mi să depind iar de tata. Dar adevărul e că și eu mă săturasem de mine.

A doua zi m-am dus la o cofetărie din cartier și am întrebat dacă au nevoie de om la curățenie și la spălat tăvi. M-au luat cu jumătate de normă. Nu era mare lucru, dar când i-am spus tatei, a lăcrimat. Mariana n-a zâmbit, însă pentru prima dată m-a întrebat dacă vreau să-i lase ea pe copii de dimineață, până îi duc la școală și grădiniță.

A fost felul ei de a semna un armistițiu.

Nu ne-am îmbrățișat. Nu ne-am cerut iertare. La noi în casă nu se făceau din astea. Dar în seara aia a pus o porție în plus de mâncare fără să spună nimic, iar pentru mine a însemnat enorm.

Tot apar discuții. Despre bani, despre cât stăm, despre Rareș care n-a trimis nimic pentru copii. Tata încă sare să mă apere. Mariana încă mă privește de parcă așteaptă să vadă dacă mă țin sau cad iar. Și o înțeleg. Poate că și eu, în locul ei, aș fi la fel.

Acum strâng bani, îmi duc copiii unde trebuie și încerc, în sfârșit, să nu mai confund salvarea cu iubirea.

Spuneți-mi voi, cât trebuie să te ajute familia și de unde începe responsabilitatea ta?
Eu încă învăț asta, poate mai târziu decât trebuia.