Mi-am lăsat casa, grădina și pământul vecinului care m-a ridicat de jos, iar fiii mei au venit abia când au aflat că nu mai moștenesc nimic

„Iar l-ai chemat pe Nicu și pe mine ne-ai sunat doar după ce ai fost la notar?” a țipat Vlad în mijlocul curții, de față cu tot satul aproape.

Am rămas sprijinit de tocul ușii, cu mâna pe șale. Mă durea spatele de câteva zile și nici nu puteam să stau drept cum trebuie.

„V-am chemat ani de zile”, i-am spus. „Acum doar v-am anunțat.”

Radu a lovit cu talpa o găleată răsturnată lângă fântână.

„Nu e normal, tată. Casa asta e a noastră. Terenul ăla l-a muncit și bunicul. Cum să-l lași unui străin?”

Un străin.

Așa i-au spus lui Nicu. Omului care îmi tăiase lemnele iarna trecută, care mi-a dus sacoșa de la magazin când mi-a amorțit mâna pe drum, care a intrat peste mine în casă când nu m-a văzut ieșind două zile și m-a găsit căzut lângă sobă.

Am 68 de ani și toată viața mea e aici. Casa asta cu pridvor a ridicat-o tatăl meu. În spate avem grădina, vie puțină, pomi bătrâni și aproape două hectare de teren la marginea satului. Când trăia Maria, nevasta mea, parcă toate mergeau altfel. Ea ținea casa, eu terenul, băieții veneau vara, se auzea gălăgie, se făceau sarmale, se tăia pepene în curte.

După ce a murit Maria, parcă s-a stins și locul.

La început, Vlad și Radu m-au sunat des. „Tată, dacă ai nevoie de ceva, spune.” Și eu spuneam. Nu bani. N-am cerut bani niciodată. Le ceream să vină un weekend. Să mă ajute la gard, la acoperișul șurii, la săpat în grădină, la curățat pomii.

„Tată, săptămâna asta nu pot, sunt rupt de la muncă.”

„Avem și noi viața noastră, nu putem lăsa tot pentru sat.”

„Îți trimit eu niște bani, vorbește cu cineva de acolo.”

Asta era mereu soluția lor. Să plătesc pe cineva.

Numai că la sat nu plătești tot cu bani. Mai plătești cu rușine, cu tăcere, cu faptul că se vede că ai copii și tot singur cari sacii de cartofi. Mai plătești și cu golul ăla din piept când se lasă seara și n-ai cu cine să bei o cafea.

Într-o duminică din noiembrie, m-am urcat singur pe scară să repar o tablă desprinsă de vânt. Știam că nu mai am voie, da’ uneori omul se minte singur că încă poate. Am alunecat. N-am căzut de sus, dar am venit rău pe picior și pe umăr. Am stat în curte, în frig, aproape o oră, până m-a auzit Nicu de peste gard.

„Nene Ilie! Ce faceți? Doamne… stați, nu vă mișcați.”

M-a ridicat încet. Mi-a adus o pătură. M-a dus la camera de gardă la oraș cu Dacia lui veche, fără să mă întrebe de bani, de benzină, de nimic.

În seara aia i-am sunat pe băieți.

Vlad mi-a răspuns după aproape două ore.

„Sunt într-o ședință, tată. Ce s-a întâmplat?”

I-am spus.

A tăcut puțin și apoi a zis: „Bine că n-ai pățit mai rău. Vorbim mâine, da?”

Radu a zis direct: „Ți-am spus să nu te mai urci. De ce nu chemi pe cineva?”

Atât.

Niciunul n-a venit.

Nicu a venit a doua zi cu pâine. Apoi peste două zile cu medicamentele. Apoi aproape zilnic. Ba mi-a dat la găini, ba a mai săpat, ba mi-a reparat poarta care se lăsase într-o parte. Dacă nu putea el, venea nevastă-sa, Mariana, și-mi lăsa o ciorbă caldă.

În iarnă, când am făcut o criză urâtă de tensiune, Vlad m-a sunat să-mi spună că mi-a găsit o firmă care întreține curți contra abonament.

Am început să râd. Un râs din ăla amar, de-mi venea să și plâng.

„Măi băiete”, i-am zis, „eu n-am nevoie de abonament. Eu am nevoie de copii.”

N-a zis nimic. S-a supărat.

Primăvara asta m-am dus la notar. N-am luat decizia într-o criză, cum spun ei acum. M-am gândit luni întregi. Casa, grădina, terenul și economiile mele se duc la Nicu. Cu o condiție simplă: cât oi trăi, rămân la mine acasă și omul ăsta are grijă să nu ajung pe mâna străinilor.

Când au aflat, au venit amândoi în aceeași zi. Uite că s-a putut.

Vlad era roșu la față.

„Pentru un vecin ne pedepsești?”

„Nu vă pedepsesc”, am spus. „Doar las tot cui a fost familie când voi n-ați mai avut timp.”

Radu s-a uitat prin curte, de parcă măsura deja ce pierde.

„Noi suntem copiii tăi. E dreptul nostru.”

„Dreptul vostru la ce? La pământul pe care n-ați mai pus piciorul? La casa în care n-ați dormit de Crăciun de patru ani?”

A urmat liniștea aia urâtă. Se auzea doar lanțul câinelui și un tractor undeva, pe uliță.

Vlad a zis mai încet, și parcă atunci l-am văzut iar copilul meu, nu bărbatul nervos din fața mea:

„Puteai să ne mai aștepți.”

L-am privit și mi s-a rupt ceva înăuntru.

„V-am așteptat, mamă. Ani de zile.”

Nicu n-a ieșit din curtea lui cât au fost ei la mine. Nici n-a vrut să intre în discuții. Tocmai de asta poate l-am respectat și mai tare.

De atunci, băieții mă sună mai des. Nu știu dacă de dor, de vină sau de frică să nu fie prea târziu. Uneori vorbim normal. Alteori simt în glasul lor o răceală pe care n-o pot topi.

Și eu mă întreb dacă am făcut dreptate sau doar am pus durerea mea pe hârtie, la notar.

Dar spuneți-mi și voi… cât valorează sângele, dacă la greu singurul care îți bate la poartă e alt om? Și voi ce ați fi făcut în locul meu?