I-am spus soțului meu că ori pleacă mama lui din apartamentul nostru, ori plec eu cu copiii

„Iar ai pus prea multă sare în ciorbă.”

Asta a zis, cu lingura în mână, fără să se uite măcar la mine. În bucătăria noastră mică, unde abia aveam loc eu și aragazul, vocea doamnei Viorica se lovea de faianță și-mi intra direct în cap. Matei stătea în prag, cu ochii în telefon, de parcă nu auzea nimic.

„Dacă tot gătesc eu după serviciu, după copii, după toată ziua asta, măcar lasă-mă să stric ciorba în pace”, i-am spus. Am zis-o printre dinți. Nici eu nu mai eram eu.

Viorica a pufnit.

„Vai, Doamne, ce sensibilă ești. Eu doar am spus. La mine în casă nu se făcea așa.”

La mine în casă.

Dar nu era casa ei. Era apartamentul nostru cu două camere, în care dormeam eu cu Matei și copiii, îngrămădiți printre jucării, uscător de rufe și nervi. Ea venise „temporar”, după ce ne-a spus că nu se mai descurcă singură la Bârlad. Că amețește, că îi e frică noaptea, că vecinii nu mai sunt ce au fost. Mi s-a făcut milă. Cum să nu ți se facă?

Doar că temporarul ăla s-a lungit. Și nu a venit singură. A venit cu obiceiurile ei, cu cheile ei, cu părerile ei despre orice.

Despre cum spălam pe jos.
Despre cum îmbrăcam copiii.
Despre faptul că Mara, fata noastră, stătea prea mult pe tabletă.
Despre faptul că Vlad, băiatul, „e prea răsfățat și mă-sa îl ține numai în puf”.
Despre mine, mereu despre mine.

La început am tăcut. Mi-am zis că e bătrână, că îi e greu, că trebuie să am răbdare. Matei exact asta îmi repeta.

„Irina, te rog eu, mai lasă de la tine. E mama. Nu mai e tânără.”

„Și eu ce sunt, Matei? Mobilă? Eu nu mai contez?”

El oftează și se freacă la ochi.

„Contezi, dar nu pot s-o arunc în stradă.”

Nimeni nu vorbea de stradă. Dar în casa aia, orice încercam să spun se întorcea împotriva mea, ca și cum eu eram rea, eu eram rece, eu eram femeia care nu înțelege o mamă bătrână.

Cel mai tare m-a durut într-o dimineață de sâmbătă. Dormisem prost. Mara tușea de două nopți. M-am trezit și n-am mai găsit ghiozdanul ei la locul lui. L-am căutat peste tot. În final, l-am văzut în balcon, golit.

Viorica împăturea caietele.

„Ce faceți?” am întrebat.

„Am făcut ordine. Era vraiște. Copilul trebuie învățat disciplină.”

Mara a început să plângă din cameră.

„Buni mi-a aruncat desenul…”

M-am dus la coș. Era acolo, mototolit. Un desen cu noi patru, făcuți din linii strâmbe și inimioare. Viorica îl aruncase pentru că era „o hârtie”.

Atunci ceva s-a rupt în mine. Nu cu zgomot. Mai urât. În liniște.

Seara, după ce au adormit copiii, i-am spus lui Matei să închidă televizorul.

„Trebuie să vorbim.”

A știut din ton că nu mai e una din discuțiile noastre obișnuite.

„Matei, eu nu mai pot.”

„Iar începi…”

„Nu. Tu abia acum începi să mă asculți.”

Mi-au tremurat mâinile, dar nu m-am oprit.

„Mama ta mă critică zilnic. Mă corectează în fața copiilor. Le strică lor liniștea, mie sănătatea. În casa asta nu mai respir. Mă simt musafiră în propria viață.”

El tăcea. Și tăcerea lui mă scotea din minți mai tare decât orice replică.

„Ori găsim o soluție să locuiască în altă parte, ori plec eu. Cu copiii.”

A ridicat brusc capul.

„Ești nebună? Îmi pui să aleg între tine și mama?”

„Nu, Matei. Tu m-ai adus în punctul în care nu mai am unde să stau în afară de colțul patului meu.”

Din camera cealaltă s-a auzit ușa. Viorica asculta. Normal că asculta.

A ieșit în hol cu halatul pe ea.

„Foarte frumos. Eu sunt povara, nu? Să-mi fie rușine că am crescut un băiat și acum nevastă-sa mă dă afară.”

„Nu vă dau afară”, am spus, și cred că atunci eram la capătul puterilor. „Dar nici nu mai pot trăi așa.”

Ea a început să plângă tare, din aia apăsat, să audă tot blocul.

„Lasă, Matei, că plec. Nu vreau să stric casa copilului meu.”

Dar tot eu am fost privită ca vinovata. Vreo două săptămâni, în apartament s-a mers pe vârfuri. Matei abia îmi mai vorbea. Eu făceam tot ce făceam de obicei, doar că pe dinăuntru eram goală. Mă duceam la muncă obosită, veneam acasă cu stomacul strâns. Uneori stăteam cinci minute pe casa scării, doar să nu intru.

Apoi, într-o seară, Matei s-a așezat lângă mine pe canapea.

„Am vorbit cu tanti Elena din cartierul ei. Știe o garsonieră la parter, aproape de piață și de policlinică. Și eu o să mă ocup de cheltuieli.”

N-am zis nimic câteva secunde. Mi s-au umplut ochii de lacrimi, dar nu de fericire. Mai mult de epuizare.

„Vorbești serios?”

A dat din cap.

„Da. N-am vrut să văd cât de rău era. Credeam că exagerezi. Dar nu mai erați bine nici tu, nici copiii.”

Viorica a plecat după încă o săptămână. În ziua aia a împachetat în tăcere. Doar înainte să iasă pe ușă s-a întors spre mine.

„Să ai grijă de ei.”

N-am știut dacă era reproș, rugăminte sau pace. Poate câte puțin din toate.

După ce a plecat, casa a părut ciudat de mare, deși avea tot două camere. Copiii au râs mai tare. Eu am dormit o noapte întreagă fără să mă trezesc. Matei a început, încet, să vorbească iar cu mine, nu doar pe lângă mine.

Nu spun că totul s-a vindecat. Unele vorbe rămân. Unele tăceri și mai rău. Dar în sfârșit, când închid ușa, simt că intru acasă.

Poate am fost rea. Sau poate doar am ajuns prea târziu să mă apăr.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât trebuie să îndure o femeie în propria casă, până să nu se mai piardă pe ea însăși?