„Ieșiți din viața fetei noastre!” — ziua în care ginerele meu mi-a închis ușa în nas și mi-a luat singura bucurie: nepoata mea
„Să nu mai veniți cu prostiile astea la ușă, că o omorâți pe copilă!” a urlat Andrei, cu mâna pe clanță, de parcă eu eram un străin venit să le fac rău. În punga mea era doar pâine fără semințe, niște mere și biscuiți fără lapte, cumpărați după ce am stat douăzeci de minute în magazin și am citit etichete cu ochelarii pe vârful nasului. În spatele lui, din hol, am auzit-o pe Ilinca, nepoata mea, râzând. Râsul ăla mic mi-a intrat direct în piept. Și ușa s-a trântit.
Am rămas pe palier cu punga în mână și cu o rușine pe care n-o pot descrie. Vecina de la trei a deschis puțin, s-a uitat, apoi a închis la loc. Așa e la bloc. Se aud toate, se comentează toate, dar când e de întins o mână, se face liniște.
Totul pornise, oficial, de la alergia Ilincăi. La ou și la alune, ne spusese medicul. Am înțeles din prima. Am notat pe un caiet ce are voie și ce nu. Când venea la mine, spălam de două ori blatul din bucătărie, fierbeam separat, nici cozonac nu mai țineam în casă dacă știam că vine ea. Mi-era frică și să respir greșit lângă copil.
Dar Andrei a găsit într-o zi pretextul perfect.
Ilinca a făcut o iritație pe gât după ce fusese la mine două ore. Nici acum nu știu de la ce. Poate de la detergentul de pe bluzița nouă, poate de la ceva atins în parc. Nici doctorița n-a zis clar. Dar pentru el a fost suficient.
„De azi înainte, fata nu mai vine aici.”
„Andrei, nu poți să spui asta așa. Hai să vedem ce s-a întâmplat.”
„S-a întâmplat că nu sunteți atent. Și eu nu risc!”
Fiica mea, Mara, stătea lângă el și nu mă privea în ochi. Asta m-a durut mai rău decât tonul lui.
Mara n-a fost niciodată rea. Dar era obosită, trasă la față, cu cearcăne adânci. Stăteau în chirie, într-un două camere mic, cu rate la mașină, cu întârzieri la utilități. Andrei lucra când la depozit, când pe curierat, ce prindea. Mara intrase înapoi la salon după concediul de creștere, dar banii se duceau înainte să apuce să-i numere. Eu vedeam. Nu trebuia să-mi spună nimeni.
De asta am încercat să-i ajut.
Le-am dus bani „de ziua Marei”, deși nu era ziua ei. Am plătit eu grădinița pe o lună, chipurile că avusesem o datorie veche la un prieten și mi-a dat omul banii înapoi. Le-am propus să stea o perioadă la mine, până se pun pe picioare.
Acolo s-a rupt tot.
Andrei s-a uitat la mine lung, cu falca încleștată.
„Să stăm la dumneavoastră? Ca să spuneți după aia că fără dumneavoastră murim de foame?”
„Nu asta am zis.”
„Dar asta gândiți.”
Mara a șoptit: „Tată, lasă, ne descurcăm…”
Ne descurcăm. Vorba asta, când n-ai bani de scutece în casă, sună ca o palmă dată adevărului.
Abia mai târziu am aflat de la sora Marei ce îl măcina de fapt. Andrei le spusese unor rude că eu „mă bag prea mult” și că, dacă ei ajung rău de tot, poate încerc să iau copilul sau să cer ceva drepturi în instanță. Când am auzit, mi s-a făcut frig. Eu? Să-i iau copilul fiicei mele? Doamne ferește. Eu voiam doar să nu-i lipsească nimic fetei mici.
Poate am greșit și eu. Poate am vorbit ca un tată din generația mea, mai apăsat, mai direct. Poate când am zis „copilul ăsta are nevoie de stabilitate” el a auzit „tu nu ești în stare”. Dar între ce spui și ce înțelege omul când e ros de frică e uneori o prăpastie.
Au urmat luni în care o vedeam pe Ilinca doar pe ascuns, în poze puse rar de Mara. O mânuță murdară de plastilină. O căciulă galbenă. Un desen strâmb. Mă uitam la ele seara, singur în bucătărie, și mă apuca plânsul ca pe un prost. Da, așa, pe bune. La vârsta mea, plângeam uitându-mă la un copil care trăiește la două cartiere distanță.
În decembrie, înainte de Moș Nicolae, am dus la ei o pungă cu mandarine, o carte cu povești și un plic. Nu mult. Trei sute de lei. Cât am putut din pensia mea și din ce mai câștig din mici reparații.
Mi-a deschis Mara. Când a văzut plicul, a început să plângă.
„Tată, de ce faci asta?”
„Pentru că sunteți ai mei.”
Andrei a apărut din sufragerie și a înțeles imediat.
„Iarăși bani? V-am spus să nu ne mai umiliți.”
„Nu vă umilesc, Andrei. Vă ajut.”
„Nu avem nevoie.”
Atunci Mara a izbucnit, pentru prima oară.
„Ba avem nevoie! N-avem bani nici pentru alergolog luna asta și tu te ții numai de orgolii!”
S-a făcut tăcere. Andrei a înroșit la față. S-a uitat la ea, apoi la mine, de parcă îl prinsesem dezbrăcat în mijlocul străzii.
„Asta vreai, nu? Să vezi că nu pot?”
„Nu”, i-am zis. „Vreau doar să nu mai transformi copilul într-un zid între noi.”
A trântit ușa de la dormitor. Mara s-a lăsat pe un scaun și și-a acoperit fața cu palmele. Din cameră, Ilinca a strigat subțire: „Mami, vine bunicu’?”
Cred că atunci s-a rupt ceva și în Mara. S-a dus la copil, a luat-o în brațe și a adus-o în hol. Fetița s-a aruncat la mine de parcă trecuseră ani, nu luni. M-a prins de gât și a zis: „Bunicu’, mi-ai lipsit.”
Am simțit că nu mai pot sta pe picioare.
N-am stat mult. Nu voiam să transform momentul într-o nouă ceartă. I-am lăsat punga, plicul și i-am zis Marei doar atât: „Când vreți, eu sunt aici. Fără condiții.”
De atunci, o mai văd uneori. Nu des. Cu Andrei vorbesc puțin și greu. El încă mă privește cu neîncredere, ca și cum orice gest al meu ascunde un plan. Și poate că în mintea lui încă sunt dușmanul. Dar eu nu lupt cu el. Eu lupt doar cu distanța asta absurdă care s-a pus între un bunic și nepoata lui.
Spuneți-mi voi, cât de mult trebuie să tacă un om ca să nu pară că se bagă? Și când ajutorul devine, în ochii celuilalt, o amenințare?