Strigătul Mătușii de la 3. Povestea Milicăi și Setea de Libertate

— Milica, de câte ori trebuie să-ți spun să nu mai pui sare în supă înainte să gust? Glasul Anei, soacra mea, răsuna ca o undă rece, de neoprit, în micuța bucătărie cu faianță veche și perdele subțiri, la blocul cenușiu de la periferia Craiovei. Era a patra oară săptămâna aia când făceam ciorbă, și tot de patru ori greșisem. De fapt, nu greșisem; gusturile mele erau simple. Dar la Ana, fiecare detaliu era un test, un filtru sufocant peste firea mea pe care încercam să nu o pierd.

Marko, soțul meu, îmi arunca o privire neutră, o indiferență ce durea mai mult decât orice reproș. — Las-o, mamă, că nu-i mare lucru. Dar Ana nu lăsa niciodată. — Nu-i mare lucru? O nevastă trebuie să știe să facă totul perfect! Să-ți amintești, Milica, că nu te-ai măritat ca să faci ce vrei tu.

Seară de seară stăteam cu fața în pernă încercând să nu sparg tăcerea cu plânsul meu. Priveam la tavanul vechi, la becul fără abajur, și mă întrebam unde greșisem. Prietenele mele, Irina și Dana, mă avertizaseră încă de când începusem treaba cu Marko. „Ai grijă, Milica. E băiat de mamă.” Dar nu le-am ascultat. Mă simțisem provocată să îi demonstrez că pot reuși, că pot face parte din familia lor, chiar dacă nu eram ca ele.

Primele luni după cununie au fost ca într-o poveste în care cineva îți închide ușile, încetul cu încetul, fără să observi. În dimineața în care am încercat să port rochia aceea albastră, preferata mea, Ana a intrat intempestiv în dormitor. — Nu ai de gând să mergi la cumpărături în aia, nu? Parcă nu ți-am spus că la noi în familie nu se poartă culori țipătoare?

Îl priveam pe Marko, așteptând o reacție, o alinare, dar el era ca spartul de lemn — frânt de obiceiuri, spălat de personalitate. — Hai, Mili, nu te supăra pe mama. Ea știe mai bine ce e potrivit.

Mi-am înghițit revolta și am încercat să fiu ceea ce vor ei. Dimineața mă trezeam mai devreme, să curăț totul. Mergeam la serviciu, la farmacie, zâmbitoare și în regulă, sau cel puțin așa credeam. La orele trei fix, Ana suna: — Să iei ouă, făină și brânză dulce. Și vezi să nu uiți să treci pe la Piață, la doamna Lenuța! Iar eu răspundeam: Da, mamă Ana. Simțeam cum sufletul mi se strânge, cum ceva din mine se pierde cu fiecare zi.

Odată, am îndraznit să propun să mergem la munte, să ieșim cu cortul, așa cum visam împreună când eram logodiți. Marko a dat din umeri: — Mamă nu vrea, are probleme cu spatele, zice că și-a prins nervul sciatic.

Mi-am dat seama într-un final că nu exista loc pentru mine în povestea lor, decât dacă mă lăsam de tot pe mine. Sâmbătă seara, când am venit de la serviciu obosită, am găsit-o pe Ana în bucătărie: — Tu să nu te gândești să faci copii până nu ești în stare să ai grijă de o familie așa cum trebuie. Tu crezi că o să te țină Marko dacă nu începi să fii femeie adevărată?

Am împietrit. Cine eram eu, de fapt? Unde dispăruse fata spontană, visătoare, care scria poezii în tramvaiul 1? Cum de uitasem să râd cu poftă, să simt soarele pe obraji, să cânt la radio piesa preferată?

Noaptea, după ce se terminaseră toate certurile, l-am privit lung pe Marko. — Tu chiar crezi toate lucrurile astea? Tu chiar îți dorești să fiu altcineva decât sunt?

A ezitat, a înghițit în sec, apoi a oftat: — Milica, tu știi că te iubesc… dar vreau să fie liniște. Să nu ne mai certăm, să fim ca toți ceilalți.

Nu voiam să fiu ca toți ceilalți — era strigătul surd din mine pe care nu-l puteam ignora. A doua zi am ieșit cu Irina și Dana în parc. La o cafea, am cedat în fața lor. — Fetelor, simt că mă sufoc. Nu mai sunt eu.

Irina mi-a luat mâna: — Milica, niciodată nu e prea târziu să te alegi pe tine. Tu ai voie să trăiești pentru tine, nu pentru restul lumii.

Seara, după ce Marko a adormit și Ana s-a retras, am scos din dulap rochia albastră, am pus papucii de vară, am luat o geantă mică și am plecat în tăcere, fără să îmi fie teamă de ce o să spună blocul sau orașul. Sub lumina slabă a unui stâlp, am privit înapoi doar pentru o clipă. Am simțit în sfârșit că respir.

N-am plecat departe. M-am dus la o prietenă, la Dana, care m-a întâmpinat cu îmbrățișarea aceea de care aveam atâta nevoie. Au urmat zile de tăcere, regrete, apoi curaj. Am luat-o de la capăt, cu frică, dar și cu speranță, la fel cum ieși dintr-o apă adâncă și rece ca să îți arunci din nou fața către cer.

Poate că nu toată lumea are curajul să plece dintr-o viață care nu îi aparține, dar sufocarea nu e acasă, ci rugina pe care o lași să-ți acopere inima.

Acum, când oamenii mă întreabă dacă regret, le zâmbesc larg și mă întreb, în gând: Oare câți dintre noi avem, cu adevărat, puterea să ne alegem fericirea, chiar dacă presupune să pierdem tot ce nu ne mai reprezintă? Voi ați lăsa totul în urmă pentru a vă regăsi, sau ați rămâne să trăiți în umbra așteptărilor altora?