Goana după Perfecțiune: Ce Caută Bărbații în Femei?

— Gabriela, iar ai uitat să iei pâine!
Tonul iritat al soțului meu, Sorin, a sfâșiat liniștea de duminică dimineață. Tata ofta lângă ceașca de cafea, iar mama, cu un zâmbet stins, încerca să schimbe subiectul: „Lasă, Sorin, merge și fără pâine.” Dar fiecare replică era mai mult decât despre pâinea uitată, era despre toate micile greșeli care păreau să mă urmărească în fiecare zi: ciorba prea sărată, copilul, Miruna, iarăși răcit, proiectul la muncă lăsat pe ultima sută de metri.

De la fereastra sufrageriei, îi vedeam pe vecini: Camelia, mereu aranjată, zâmbitoare, cu soțul ei ținându-i poșeta, și Monica, fosta mea colegă de liceu, la braț cu Bogdan, povestind și râzând din plin. Mă întrebam ce au ele și nu am eu? Ce au făcut să fie atât de… perfecte în ochii bărbaților lor? Ani la rândul m-am străduit să-mi mulțumesc soțul, părinții, chiar și prietenii. Să fiu mama ideală – răbdătoare, calmă, iertătoare – și soția perfectă: frumoasă, gospodină, cu carieră, dar și umilă ca Zaharia în fața necazului.

Într-o seară, după ce Miruna adormise, am rămas singură cu gândurile. Sorin privea la televizor, nici nu remarcase că aveam ochii roșii de plâns. Liniștea dintre noi era apăsătoare – genul acela care urlă, dar tace. M-am întrebat atunci: „Oare ce vrea el, cu adevărat, de la mine?” sau, mai sincer „De ce nu sunt de ajuns?”

Fetele cu care crescusem în cartier discutau la cafea, pe terasa din centru, despre bărbați și ce își doresc ei. Elena, divorțată de puțin timp, oftă: „Pe mine m-a lăsat pentru una cu douăzeci de ani mai tânără și două mii de lei în plus pe lună.” Irina zâmbi amar: „Dragă, ei vor liniște acasă, dar și palpitant în pat. Vor sprijin, dar nu și reproșuri, să fim frumoase, dar naturale. Cum să fii toate astea odată?”

Mama, văzându-mă copleșită, mi-a zis într-o seară: „Fata mea, nu există perfecțiunea aia. Taică-tău tot mă ceartă și acum, dar dacă n-aș fi fost eu să țin casa, el nu ajungea om mare. Fă ce poți, dar nu te pierde.” Dura lecție a mamei mi-a rămas undeva în suflet, dar nu reușeam să găsesc echilibrul. Pe peretele din dormitor, atârnau fotografii vechi de la nuntă, râsul nostru sincer, privirile fericite – unde s-au dus toate astea?

Într-o seară, m-am certat cu Sorin, ceva banal – televizorul dat prea tare când Miruna avea teme, eu obosită după opt ore la bancă. El a ridicat tonul, apoi eu, în sfârșit, am explodat: „Sunt și eu om, Sorin! Toți anii ăștia, nu te-ai întrebat niciodată ce vreau eu? Sau doar ce NU fac eu bine?” S-a uitat la mine surprins, parcă pentru prima dată în opt ani de căsnicie mă vedea cu adevărat. Liniștea care a urmat a fost mai grea decât orice ceartă.

Dimineața următoare, mi-am luat fiica de mână și am mers la școală cu ea. Pe drum, am întrebat-o ce îi place la mine. Ea, cu inocența copiilor, mi-a spus simplu: „Ești mami. Îmi pare rău când plângi. Eu te iubesc, orice-ar fi.” M-a străpuns un sentiment de dor, de vinovăție și un pic de speranță.

Viața în România nu-i simplă: presiuni de la muncă, rate la bancă, soacră mereu critică – „Nu gătești ca mama mea, Gabriela!” –, soț mereu mai obosit, vecini cu fețe lungi și cuvinte dulci doar de ochii lumii. Între serviciu, gătit, făcut teme și visatul la intimitatea pierdută, încercam să fiu ce trebuie, dar, cel mai adesea, nu știam nici eu cine sunt de fapt.

Într-o sâmbătă, la cafea, am întrebat direct: „Oare bărbații știu ce caută? Sau doar vor să nu pierdem ce i-a atras la început?” Diana, mai tânără, fără griji și cu ochii mari, mi-a zis: „Eu cred că nici ei nu știu. Poate trebuie să știm noi cine suntem înainte să cerem ceva de la ei.”

În acea seară, i-am spus lui Sorin: „Nu vreau să mai fiu perfectă. Vreau să fiu eu, cu bune şi rele. Poți să fii și tu tu însuți?” A schițat un zâmbet: „Gabriela, nici eu nu mai pot să mă prefac. Vreau să încercăm să ne reînvățăm viețile.” A fost prima dată în ani întregi când am simțit că nu suntem în competiție, ci că tragem amândoi la aceeași căruță.

De atunci, nu s-a făcut miraculos liniște în casă, dar ne străduim să ne vorbim sincer, să ne spunem necazurile și bucuriile, să nu mai fugim după o perfecțiune imposibilă. Răspunsul la ce doresc bărbații – sau oamenii în general – nu stă, de fapt, în farduri, ciorbe perfecte ori tăceri docile, ci în cum știu să te audă și să te primească exact așa cum ești.

Voi ce credeți, dragilor? O fi vreodată cineva destul de bun pentru o altă inimă flămândă de iubire? Sau uităm prea des să fim fericiți pentru că suntem ocupați să fim perfecți?