Totul pentru copii, iar acum singură: Povestea Mariei, mama uitată

„Nicușoare, ai grijă să nu uiți să închizi aragazul!” Glasul meu răsuna destul de puternic prin casa veche, deși știam că fiul meu nu mă mai aude de mult. Era doar unul din multele obiceiuri care mi-au rămas, de pe vremea când casa forfotea de paşi mici, râsete, plânsete, învățare și certuri. Acum, doar tic-tac-ul ceasului din perete îmi mai ține companie. E ora nouă seara, dar pentru mine începe cea mai apăsătoare parte a zilei: liniștea de după.

Am trei copii. Pe fiecare i-am crescut cu mâinile mele, din nimic, în vremuri grele. Nicoleta, mezina, era mereu visătoare, Doina, hotărâtă și mereu gata să riposteze, iar Nicușor, băiatul meu cel mare, era sprijinul meu și, totodată, cel care s-a îndepărtat cel mai mult. Soțul meu, Ilie, s-a dus prea devreme, lăsându-mă singură cu o casă ce gemea de urme de copilărie și lipsuri. Am muncit din greu la fabrica de confecții, iar acasă, nopți la rând, m-am luptat cu febra copiilor, temerile lor, lipsurile noastre. Seară de seară, le spuneam povești, chiar dacă eu eram atât de obosită că abia îmi mai simțeam mâinile. „Nu uitați niciodată, mama vă iubește mai mult ca orice pe lume”, le șopteam ca pe o rugăciune la fiecare culcare.

Dar anii au trecut ca apa râului după ploaie. Când au început să plece, unul câte unul, a fost ca și cum cineva mi-ar fi tăiat din fiece țesătură a sufletului. Mai întâi Nicușor, care s-a dus la Brașov la facultate și apoi a rămas acolo. N-a mai venit acasă decât rar, de sărbători, și atunci doar pentru câteva zile. Mi-a spus la un moment dat, fără să mă privească în ochi: „Mamă, nu pot să trăiesc viața pe care ai trăit-o tu. Nu vreau să mă sufoc în satul ăsta mic…” Am simțit atunci un fior rece, ca și cum tot ce muncisem să clădesc devenea praf.

Doina s-a îndrăgostit nebunește de un băiat din oraș, s-a căsătorit fără să mă întrebe și a plecat la Cluj. Mă suna la început des, să-mi povestească cât de diferită e viața în oraș, cât de frumos e cu Raul, dar apoi, brusc, telefoanele au devenit rare și scurte. „Nu prea am timp, mami, mă înțelegi…” Da, am înțeles. Oare?

Nicoleta, cea mai mică, părea mereu să caute ceva, de parcă niciodată nu era suficient aici. A plecat la București să lucreze ca învățătoare. Promitea mereu că va veni, că „data viitoare stăm mai mult, mami”, dar data viitoare nu mai venea. Mă trezeam așteptându-i în fiecare sărbătoare, cu oalele pline și masa pusă, sperând să le aud pașii pe verandă. Și de fiecare dată, când singurătatea strecura frigul în sufletul meu, mă ascundeam între pereții reci, oftând fără să mă vadă nimeni.

Uneori, vecina Ileana mă întreabă, cu glas șoptit și ochi rotunzi de curiozitate care abia se stăpânește: „Nu-ți vin copiii acasă, Marie? Ce mame norocoase suntem să avem copii, nu-i așa?” Mă încolăcesc în jurul cuvintelor, le ascund ca pe niște haine ponosite, și-i răspund cu un zâmbet care nu-mi aparține: „Vin, Ileano, vin, sunt doar ocupați…”

Zilele se scurg identic. Dimineața aprind radio-ul și dau drumul la știrile la care nu are cine să reacționeze. Îmi beau cafeaua singură la masă şi apoi, mă uit la telefon. Poate azi mă sună… Poate azi mă întreabă vreunul dacă m-am odihnit, dacă m-a durut şalele peste noapte. Când sună vreun număr necunoscut, inima mi-o ia la goană. Poate să fie Nicoleta, cu o veste bună. Poate Nicușor, să-mi spună că vine să repare gardul. Dar de prea multe ori e doar cineva din bancă sau vreo promoție la detergenți.

Când era ziua mea, acum câteva luni, am așteptat cu emoție. Am făcut cozonac, mi-am cumpărat un buchet de flori din piață – să fie și la mine, ca la alții. Am aprins candela pentru Ilie. Mi-am pus hainele bune și am privit lung pe geam, până s-a stins ziua. Seara, doar Nicoleta m-a sunat. „Scuză-mă, mami, n-am putut să ajung, dar la mulți ani! Promit că data viitoare vin.” Am zâmbit, apoi am plâns, tăcut, ca să nu m-aud nici eu.

Într-o sâmbătă, făcând curat prin cufărul vechi cu fotografii, mi-am găsit scrisorile de dragoste și desenele copilărești pe care mi le făceau când erau mici: „Te iubim, mama, ești cea mai bună!” Le țin în mâna tremurândă, citesc șovăielnic, încercând să aud glasul lor de altădată. Am început să plâng, fără să mă pot opri. Din străfundul inimii izbucnesc dureri vechi și întrebări fără răspuns. Am sunat-o atunci pe Doina. A răspuns repede, dar părea grăbită. „Mamă, pot să te sun mai târziu? Am pe cineva la ușă şi trebuie să ies cu fetița la medic.” Nu am apucat să-i spun cât de dor mi-e să o țin în brațe. Am închis și am rămas cu telefonul în palmă, clătinând din cap.

De multe ori, noaptea, mă ridic din pat și mă uit către peretele dinspre stradă, parca l-aș aștepta pe Ilie să se întoarcă acasă. Îl simt în amintiri, parcă-mi șoptește: „Marie, tu ai făcut tot ce-ai putut. Dar viața e nedreaptă uneori. Copiii zboară din cuib și uită cine le-a pansat genunchii.”

Într-o duminică, îi văd pe vecinii mai tineri pe uliță cu nepoții de mână. Văd lumina din ochii lor, râsetele calde, toată acea viață curgând firesc de la o generație la alta. Simt nodul în gât cum îmi blochează respirația. Ceva în sufletul meu se rupe de fiecare dată când văd acea dragoste naturală, continuă, nestingherită.

Ajunsă la bătrânețe, mi-e teamă că m-am risipit degeaba. M-am întrebat de nenumărate ori: dacă aș mai lua-o de la capăt, aș face altfel? Să fi fost oare dragostea o povară prea mare pentru ei? Sau poate că viața de azi i-a orbit, făcându-i să uite de unde au pornit? Azi, stau din nou la masa mea mică, cu privirea în gol, și-mi spun: „Marie, dragostea nu e niciodată de prisos, chiar dacă doare.”

Aşa, în liniștea asta adâncă, mă întreb şi vă întreb: Oare am greșit iubindu-i prea mult? De ce, uneori, devotamentul unei mame ajunge să fie uitat?