De ce nu pot să mă mărit la 57 de ani?

— Ce-i cu ochii ăia, mamă? Rictusul Ralucăi mă urmărește prin lumina slabă a bucătăriei, acolo unde îmi țin mâinile tremurânde peste ceașca de ceai, ca să nu i se vadă frica. Am 57 de ani, dar simt că am 17 și trebuie să dau socoteală pentru cine m-a condus acasă.

Mă uit la fata mea, femeie în toată firea, avocat plin de sine prin București, și mă văd pe mine ca pe o adolescentă: îndrăgostită, cu obrajii aprinși. Mircea… când îmi spune numele îl rostesc aproape în șoaptă, parcă să nu-l murdăresc printre suspiciunile ei.

— Mamă, nu vezi că omul ăsta te minte?! Răsună din nou glasul Ralucăi, răspicat, de parcă ar cita dintr-o lege. — S-a mutat la tine, conduce mașina ta, umblă cu cardul tău… Ce să-ți spun, marea iubire! Ce-ai ajuns, mama?!

Mă înzăpezesc între furie și vină. Da, l-am primit pe Mircea aici, în apartamentul meu din Drumul Taberei. Da, de când a ieșit la pensie, n-a avut de lucru, l-am ajutat cum am putut. Dar, Doamne, de-atâta vreme n-am mai râs cu nimeni, n-am mai dormit strânsă la pieptul cuiva! Nici nu știu dacă asta mă face ridicolă sau curajoasă.

Înainte să răspund, Raluca strânge pumnii:

— Dacă nu-l oprești, eu mă duc la notar să-ți pun curat situația! Nu te las să-ți dai toți banii pe prostii!

Simt privirea ei ca pe un verdict. Par parcă văd cum, încă o dată în viață, nu mi se dă voie să aleg. Azi nu-i despre mine, ci despre „siguranța” pe care o vrea Raluca pentru mine — dar și pentru ea. Oare chiar mi-e sortit să îmbătrânesc singură, doar ca să nu supăr pe nimeni?

Ziua când l-am întâlnit pe Mircea a fost ca și cum mi-aș fi amintit o viață uitată. Am fost la piață, m-am împiedicat prostesc de un ghiveci și omul m-a prins de cot. A râs contagios, o voce groasă, caldă, m-a invitat la o cafea. După două luni ne petreceam serile pe balcon, vorbind despre copii, despre pensii, despre ce înseamnă să rămâi singur când toți ceilalți își văd de drum.

La început, Raluca părea să-l placă. L-a „scanat” cu întrebări, ba despre trecut, ba despre prima lui soție (moartă de vreo zece ani). Dar, la un moment dat, ceva s-a schimbat. O rudă de-a noastră, psiholog de provincie, i-a pus gând rău — „toți bărbații la vârsta asta, dacă nu au familie, ceva ascund!”

Mi-am jurat să nu mă las manipulață, să fiu dreaptă cu mine pentru prima oară. Dar zilele treceau și mă trezeam tot mai obosită de atâtea vorbe și priviri. Mircea, simțind presiunea, a început la rândul lui să se schimbe. Mai tăcut, se plângea des, și-a pierdut zâmbetul. Într-o seară s-a ridicat și a spus:

— Poate că fetița ta are dreptate. Poate că ar fi mai bine să plec…, glasul lui s-a spart într-o tuse nervoasă. Dar nu vreau să te supăr, Maria! Poate eu nu merit să fiu fericit…

L-am privit, mi-am imaginat casa din nou goală, fără vocea lui la radio, fără să am cu cine să împart o cafea amară. Atât am putut să spun:

— Eu… nu vreau să pleci. Dar simt că mă sufoc între voi două. Raluca vrea să controleze tot. Niciodată nu pot fi liberă?

Discuțiile astea se repeatau, un cerc care mi se strângea în jurul inimii. La serviciu, colegele mă bârfeau: „Ai văzut ce se distrează Maria? Acum, la pensie, exact ce-i mai trebuie, să se mărite!” O singură prietenă, Laura, mi-a spus sincer:

— Dacă ți-e bine cu el, nu-l lăsa pe seama răutății altora! Viața e prea scurtă, știi și tu!

Dar Raluca… Raluca nu renunța. Într-o seară, mi-a adus un dosar cu ieșiri de bani de pe card, printate cu pix roșu peste sume. — Ești sigură că nu te folosește? s-a răstit la mine. — Tu ai muncit o viață pentru ce-ai strâns. El ce oferă? Nimic! Unde-s banii tăi, mama?

Balamalele de la ușa sufrageriei au scârțâit când Mircea a intrat, tocmai atunci, cu rucsacul pe umăr — abia venise de la farmacie cu niște medicamente pentru mine.

— Uite, Mircea! Poate îi explici tu mamei de ce a dispărut banii de pe card! Ai curaj?

L-am văzut cum a roșit, cum s-a înțepenit cu ochii-n podea. — Am scos banii să repar mașina, Maria. Ți-am spus, era urgent…

Raluca și-a dat ochii peste cap:

— Exact! Sunt tot mai multe „urgențe”, numai tu, mama, tot speri la fluturi în stomac. El o să te lase cum ai rămas și cu tata: singură și fără nimic.

M-a șocat răceala ei. Dar și neputința din ochii lui Mircea, care părea să se enerveze doar când nu-l ascultam până la capăt. Replicile deveneau, zi de zi, mai sălbatice, ca niște șoapte de șarpe care-mi tulbură liniștea.

N-am să uit ultima oară când am încercat să clarific:

— Raluca, am dreptul să fiu fericită? Dacă greșesc, nu mă poți lăsa să greșesc singură, ca adult?

Nu mi-a răspuns nimic — a luat-o înapoi pe scări, trântind ușa, iar eu m-am prăbușit în fotoliu, cu sufletul gol. Mireasma de ceai pierise, doar tăcerea mă apăsa pe tâmple. Mircea își freca mâinile.

— Maria, dacă asta se întâmplă doar din vina mea, plec pe loc. Nu suport să fii între două lumi.

Ce nu pricepe nimeni, cred… Nu mai vreau să fiu singură! Nu vreau să sfârșesc la marginea vieții, doar cu pozele de pe raft și un telefon care nu sună niciodată. Am muncit, am iubit, am greșit destul. Nu merit, totuși, să decid eu cu cine și cum îmbătrânesc?

Acum, cu cererea de căsătorie a lui Mircea în sertarul de la bucătărie și cu vorbele Ralucăi în cap, mă frâng între două dureri. Dacă îl ascult pe Mircea, risc să-mi pierd fetița; dacă o ascult pe ea, știu sigur că-mi pierd ultima șansă la bucurie. Iar inima mea, la 57 de ani, urlă mai tare ca toate judecățile din jur…

Să recunosc: de unde știe cineva când trebuie să asculți de ceilalți și când, în sfârșit, te asculți pe tine? Voi ce-ați alege în locul meu?