Regret în Suflet: Dilema lui Cătălin Între Două Iubiri

— Cătălin, iar vorbești despre Ana. Nu vezi că mă doare? Glasul Irinei tremura, iar ochii ei mari, căprui, erau plini de lacrimi. Stăteam la masa din bucătăria noastră mică din Ploiești, cu o cană de ceai în față, dar gustul amar nu venea de la ceai, ci din sufletul meu. Mă uitam la Irina, femeia care mi-a fost alături în ultimii trei ani, și simțeam cum mă apasă vinovăția.

Nu era prima dată când discuția noastră ajungea aici. De fiecare dată când aduceam vorba de Eliza, fiica mea din prima căsnicie, sau de Ana, fosta mea soție, Irina se închidea în ea. Știam că nu e corect, dar nu mă puteam abține. Gândurile mele se întorceau mereu la trecut, la greșelile pe care le-am făcut, la familia pe care am pierdut-o.

— Irina, nu pot să nu mă gândesc la Eliza. E copilul meu, e parte din mine. Ana… Ana a fost o greșeală, dar și o parte importantă din viața mea. Nu pot să mă prefac că nu există, am spus, încercând să-mi găsesc cuvintele.

Irina a oftat adânc și s-a ridicat de la masă. — Poate că ar trebui să te întorci la ei, dacă tot nu poți să-i lași în urmă. Eu nu vreau să fiu a doua alegere a nimănui.

Am rămas singur în bucătărie, cu gândurile mele. Mă simțeam ca un laș. Îmi iubeam soția, dar nu puteam să-mi scot din minte imaginea Anei, cu zâmbetul ei trist, și pe Eliza, care mă întreba mereu de ce nu mai stau cu ele.

Divorțul de Ana a fost o decizie pripită. Eram tânăr, impulsiv, și credeam că merit mai mult. Certurile noastre zilnice, lipsa banilor, presiunea părinților mei care nu au acceptat-o niciodată pe Ana pentru că era dintr-o familie modestă dintr-un sat de lângă Mizil… toate astea au pus paie pe foc. Am plecat, lăsând în urmă o femeie rănită și o fetiță care nu înțelegea de ce tata nu mai vine acasă.

Irina a apărut în viața mea ca o rază de soare. Era frumoasă, educată, lucra la o bancă și părea să aibă tot ce-mi lipsea mie: stabilitate, optimism, încredere. M-am îndrăgostit de ea, sau cel puțin așa am crezut. Ne-am mutat împreună, apoi ne-am căsătorit. Dar, pe măsură ce timpul trecea, am început să simt că ceva lipsește. Poate că era vina mea, poate că nu eram pregătit să încep o viață nouă fără să-mi închid rănile vechi.

Într-o seară, după o zi grea la serviciu, am primit un mesaj de la Ana: „Eliza are serbare la școală. Poate vii și tu, dacă ai timp.” Am simțit un nod în gât. Nu-i spusesem Irinei nimic despre asta, de teamă să nu se supere. Dar nu puteam lipsi. Eliza era totul pentru mine, chiar dacă nu mai locuiam cu ea.

— Irina, trebuie să merg la serbarea Elizei. E important pentru ea, am spus, încercând să nu par vinovat.

— Și pentru mine nu e important să fii aici? Mereu e vorba de Ana și Eliza! Eu când mai contez? a izbucnit Irina, cu vocea ridicată.

— Nu e despre Ana, e despre fiica mea! am răspuns, dar știam că nu mă crede.

Am plecat la serbare cu inima strânsă. Eliza m-a văzut din sală și a alergat spre mine, cu ochii plini de bucurie. — Tati, ai venit! Știam eu că nu mă lași! Ana m-a privit de la distanță, cu un zâmbet trist. După serbare, am stat puțin de vorbă cu ea.

— Cătălin, nu vreau să-ți stric viața, dar Eliza are nevoie de tine. Știu că ai o familie nouă, dar nu poți să dispari din viața ei de tot.

— N-am să dispar niciodată, Ana. Dar nici nu știu cum să împac totul. Irina nu înțelege, crede că încă te iubesc pe tine.

Ana a oftat. — Poate că încă mă iubești. Sau poate doar regreți ce-ai pierdut. Dar Eliza nu are nicio vină.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Acasă, Irina era tot mai rece. Nu mai vorbea cu mine, nu mai dormea lângă mine. Într-o seară, am găsit-o plângând în baie.

— Ce vrei să fac, Cătălin? Să trăiesc mereu cu umbra Anei între noi? Să mă simt mereu pe locul doi?

— Nu vreau asta, Irina. Dar nici nu pot să-mi neg trecutul. Eliza e copilul meu, nu pot să o abandonez.

— Atunci du-te la ele! Poate acolo e locul tău! a strigat ea, trântind ușa.

Am rămas singur, cu inima frântă. Nu voiam să pierd nici pe Irina, nici pe Eliza. Dar nu puteam să le am pe amândouă. Mă simțeam prins într-o capcană, incapabil să iau o decizie. Părinții mei mă sunau mereu să mă întrebe de ce nu fac un copil cu Irina, de ce nu mă „așez” la casa mea. Dar eu nu puteam să le spun că nu sunt fericit, că nu pot să-mi uit trecutul.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la Eliza. „Tati, te iubesc. Mi-e dor de tine. Vreau să vii mai des la mine. Mami plânge uneori, dar eu știu că tu mă iubești.” Am plâns ca un copil. M-am dus la Irina și i-am arătat scrisoarea.

— Înțelegi acum de ce nu pot să mă rup de ele? Eliza are nevoie de mine. Dar și tu ai nevoie de mine. Eu ce să fac?

Irina m-a privit cu ochii înroșiți. — Poate că ar trebui să-ți urmezi inima, Cătălin. Dar să nu uiți că și eu am o inimă. Și doare.

Nu știu ce să fac. Să rămân cu Irina, femeia care m-a salvat din singurătate, sau să mă întorc la Ana și Eliza, familia pe care am pierdut-o? E corect să-mi sacrific prezentul pentru trecut? Sau să-mi abandonez copilul pentru liniștea unei căsnicii noi?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu regrete, incapabili să alegem între două iubiri? Ce ați face voi în locul meu?