Între îndoielile mamei și teama de a pierde iubirea: Mă numesc Cristina

— Cristina, nu-mi place băiatul ăsta, să știi! Vocea mamei răsuna ca un ecou în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la ea, cu mâinile încrucișate pe piept, încercând să-mi ascund tremurul din glas. — Mamă, nu e ca ceilalți. Chiar ține la mine.

Dar mama nu mă asculta. Ochii ei, obosiți de ani de griji și dezamăgiri, mă priveau cu o teamă pe care o cunoșteam prea bine. De când tata plecase, totul se schimbase între noi. Eram două femei, fiecare încercând să-și găsească locul într-o lume care nu ne mai aparținea.

În vara aceea, îl cunoscusem pe Vlad la o petrecere la colega mea de birou, Roxana. Vlad era diferit. Avea un fel de a vorbi care mă făcea să uit de mine, de apartamentul nostru mic de pe Șoseaua Pantelimon, de zilele în care mama plângea în baie crezând că nu o aud. Mă făcea să simt că merit mai mult decât rutina casă-muncă-supermarket.

— Cristina, nu vreau să treci prin ce am trecut eu, îmi spunea mama, de fiecare dată când veneam acasă mai târziu. — Nu toți bărbații sunt la fel, îi răspundeam, dar nici eu nu mai credeam ce spun.

Într-o seară, după ce Vlad mă condusese acasă și mă sărutase pe scară, mama m-a așteptat în sufragerie, cu lumina stinsă. — Unde ai fost? De ce nu răspunzi la telefon?

— Am fost cu Vlad, mamă.

— Și dacă pățeai ceva? Dacă te lăsa și el, ca taică-tu?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să-i răspund urât, dar simțeam că mă sufoc. — Nu sunt tu, mamă! Nu vreau să trăiesc cu frica asta toată viața!

A izbucnit în plâns. M-am așezat lângă ea, am luat-o de mână, dar nu a spus nimic. Doar lacrimile îi curgeau pe obraji, iar eu mă simțeam vinovată că nu pot să-i alin durerea.

Zilele au trecut, iar relația cu Vlad a început să se complice. Mama devenea tot mai suspicioasă, mă suna de câte trei ori pe zi, iar Vlad începea să se plângă că nu am curaj să-mi trăiesc viața. — Cristina, tu ești adultă, nu copil, îmi spunea el. — Nu poți să-ți lași mama să-ți conducă viața.

Dar cum să-i explic că mama era tot ce-mi rămăsese? Că, deși mă sufoca, nu puteam să o las singură, cu fricile ei?

Într-o duminică, Vlad a venit să o cunoască pe mama. Am pregătit masa, am pus fața de masă cu flori pe care o păstram pentru ocazii speciale. Mama a fost distantă, i-a pus întrebări despre familie, serviciu, planuri de viitor. Vlad a răspuns politicos, dar simțeam tensiunea din aer.

După ce a plecat, mama a început din nou: — Nu-mi place. E prea sigur pe el. O să te rănească.

— Mamă, nu poți să știi asta!

— Ba da, știu. Am văzut destui ca el.

Am ieșit trântind ușa, cu lacrimile șiroind pe față. Am mers pe jos până în parc, am sunat-o pe Roxana. — Nu mai pot, simt că mă sufoc între ea și Vlad.

— Trebuie să alegi, Cristina. Nu poți să le faci pe plac la amândoi.

Dar cum să aleg? Cum să-mi las mama singură, când știam cât de mult suferise? Cum să renunț la Vlad, când simțeam că, pentru prima dată, cineva mă vede cu adevărat?

În zilele următoare, certurile cu mama s-au întețit. Nu mai vorbeam decât despre Vlad, despre fricile ei, despre viitorul meu. Într-o seară, am găsit-o plângând în bucătărie, cu poza tatei în mână. — Nu vreau să te pierd și pe tine, Cristina.

M-am așezat lângă ea, am luat-o în brațe. — Nu mă pierzi, mamă. Dar trebuie să mă lași să trăiesc.

— Dacă pleci, rămân singură.

— Nu plec nicăieri. Dar trebuie să înveți să ai încredere în mine.

Vlad a început să se îndepărteze. Mă suna mai rar, nu mai avea răbdare cu explicațiile mele. — Cristina, nu pot să lupt cu fantomele trecutului tău.

Într-o seară, mi-a spus că are nevoie de o pauză. Am simțit că mi se rupe inima. Am plâns toată noaptea, iar dimineața, mama a venit la mine în cameră. — Ți-am spus eu că nu e de tine.

— Mamă, nu mai spune nimic, te rog.

Am stat zile întregi fără să vorbesc cu nimeni. Mergeam la muncă, mă întorceam acasă, mă închideam în cameră. Mama încerca să mă facă să vorbesc, dar nu puteam. Simțeam că am pierdut tot: și iubirea, și încrederea în mine.

Într-o zi, am găsit o scrisoare de la tata, pe care mama o ascunsese într-un sertar. Scria că îi pare rău că a plecat, că nu a știut să fie tată, că speră ca eu să nu-i repet greșelile. Am plâns citind-o, dar parcă ceva s-a schimbat în mine.

Am mers la mama și i-am dat scrisoarea. — Trebuie să învățăm să iertăm, mamă. Să nu ne mai lăsăm conduse de frică.

A plâns, dar pentru prima dată am simțit că mă ascultă.

Am sunat-o pe Roxana, am ieșit la o cafea, am început să vorbesc despre mine, despre ce vreau, nu doar despre ce se așteaptă alții de la mine. Vlad nu s-a mai întors, dar am învățat să nu-mi mai fie frică să iubesc, chiar dacă doare.

Acum, când mă uit la mama, văd o femeie care a făcut tot ce a putut pentru mine, dar și o femeie care trebuie să învețe să trăiască pentru ea însăși. Iar eu? Eu încă mă întreb: oare cât din viața noastră e despre ce vrem noi și cât despre ce vor ceilalți pentru noi? Voi ce ați face în locul meu?