Mi-a luat nepoțica pentru că nu i-am dat destui bani de dulciuri? Povestea unei bunici din provincie

— Maria, iar nu i-ai dat destui bani de dulciuri?
Vocea fiicei mele, Ioana, răsuna în bucătăria mică, plină de miros de cozonac și cafea tare. Stăteam la masă, cu mâinile încrucișate pe șorțul vechi, și mă uitam la nepoțica mea, Ana, care se juca cu păpușa ei pe covor. Nu înțelegeam de ce, dintr-o dată, totul părea să se prăbușească peste mine.

— Mamă, nu pot să cred că nu ai avut grijă de Ana! spuse Ioana, cu ochii umezi de supărare. Știi cât ține la dulciurile ei preferate. Cum să-i dai doar cinci lei?

Am simțit cum mi se strânge inima. Cinci lei nu erau puțini pentru mine. Pensia mea abia îmi ajunge să plătesc lumina și să cumpăr pâine și lapte. Dar pentru Ana, încercam mereu să pun deoparte, să-i fac plăcere, să-i cumpăr bomboane sau cornuri cu ciocolată. Nu înțelegeam de ce, dintr-o dată, nu mai era de ajuns.

— Ioana, draga mea, nu e vorba că nu vreau. Dar nu am mai mult. Știi cum e cu pensia mea… Și nici nu cred că e bine să mănânce atâtea dulciuri, îi stricăm dinții, îi stricăm sănătatea, am încercat să mă apăr, dar vocea mi-a tremurat.

Ioana a oftat și a dat din cap, dar nu a mai zis nimic. A doua zi, când a venit ginerele meu, Radu, să o ia pe Ana, nici nu m-a salutat. A intrat în casă, a luat-o de mână pe fetiță și a spus doar atât:

— De azi înainte, Ana nu mai rămâne la tine. Nu pot să-mi las copilul flămând și fără ce are nevoie.

Ana s-a uitat la mine cu ochii mari, speriați. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să spun ceva, să-i explic lui Radu că nu e așa, că nu i-am făcut niciodată rău, că Ana e lumina ochilor mei. Dar cuvintele mi-au rămas în gât. Am rămas singură, cu mirosul de cozonac și cu păpușa Anei uitată pe covor.

Zilele care au urmat au fost cele mai grele din viața mea. Casa era pustie, liniștea apăsa pe pereți, iar eu mă plimbam de la fereastră la ușă, așteptând să aud pașii Anei pe alee. Vecina mea, tanti Viorica, a venit într-o zi să mă vadă.

— Ce-ai pățit, Marie? Nu te-am mai văzut așa tristă de când a murit badea Ion.

I-am povestit totul, cu lacrimi în ochi. Tanti Viorica a dat din cap și a oftat.

— Eh, dragă, lumea s-a schimbat. Acum copiii cred că totul se rezolvă cu bani și dulciuri. Pe vremea noastră, dacă aveam o felie de pâine cu zahăr, eram fericiți. Dar ce să le faci, nu mai înțeleg ei ce-i aia dragoste de bunică.

Am încercat să-i dau dreptate, dar nu mă simțeam mai bine. Seara, când am rămas singură, am început să răscolesc prin sertare. Am găsit desenele Anei, felicitările de ziua mea, scrise cu litere stângace: „Te iubesc, bunica!” Am plâns în hohote, cu capul pe masă, simțind că mi s-a luat tot ce aveam mai drag pe lume.

Într-o duminică, am mers la biserică. Părintele Mihai m-a văzut și m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am povestit totul, iar el m-a ascultat cu răbdare.

— Maria, uneori, oamenii nu văd decât ce vor să vadă. Poate că ginerele tău nu înțelege cât de mult o iubești pe Ana. Poate că trebuie să vorbești cu el, să-i spui ce simți.

Mi-am făcut curaj și, după slujbă, am mers la casa Ioanei. Am bătut la ușă, cu inima cât un purice. Radu mi-a deschis, rece, cu privirea tăioasă.

— Ce vrei, mamă Maria?

— Vreau doar să vorbesc cu voi. Vă rog, lăsați-mă să vă spun ce simt.

Am intrat și am văzut-o pe Ana, stând pe canapea, cu ochii în pământ. M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna în a mea.

— Ana, draga mea, știi că te iubesc mai mult decât orice pe lume. Dacă am greșit cu ceva, iartă-mă. Nu am vrut decât să-ți fie bine. Poate nu am destui bani, dar inima mea e plină de dragoste pentru tine.

Ioana a început să plângă. Radu a rămas tăcut, dar am văzut că i s-au înmuiat ochii. Ana s-a aruncat în brațele mele și a început să plângă și ea.

— Bunico, mi-e dor de tine! Nu-mi pasă de dulciuri, vreau să stau cu tine!

Am simțit cum mi se topește inima de fericire și durere, deopotrivă. Radu a oftat și, pentru prima dată, a vorbit mai blând:

— Poate am exagerat. Dar vreau să aibă tot ce-i trebuie. Și eu am crescut fără prea multe, și nu vreau să simtă lipsuri.

— Radu, dragul meu, lipsurile nu-s doar de bani. Uneori, lipsa dragostei doare mai tare decât orice. Eu nu pot să-i dau Anei tot ce-și dorește, dar pot să-i dau tot ce am: timpul meu, poveștile mele, dragostea mea.

Am stat mult de vorbă în ziua aceea. Am plâns, am râs, ne-am spus ce aveam pe suflet. La final, Radu a promis că o va lăsa pe Ana să vină din nou la mine, dar să-i spun mereu dacă are nevoie de ceva.

De atunci, Ana vine iar la mine în fiecare weekend. Nu-i pot cumpăra mereu dulciuri, dar îi fac plăcinte cu mere și îi spun povești despre copilăria mea. Și, uneori, mă întreb: oare chiar am greșit eu, sau lumea s-a schimbat prea mult și nu mai știm să ne ascultăm unii pe alții?

Ce credeți, dragii mei? E vina mea că nu am destui bani, sau dragostea de bunică ar trebui să fie de ajuns?