Aveam doar 23 de ani când soțul meu m-a părăsit, lăsându-mă cu fiul nostru mic, Mihai. Mihai avea doar trei ani atunci. Soțul meu a plecat pentru că era obosit de luptele constante – până la urmă, trebuia să câștige bani și să-i cheltuie pe familie. Nu-i plăcea deloc asta. De ce să cheltuie pe familie când putea să cheltuie pe el și pe iubita lui?
Înțeleg că acest lucru ar putea fi o trăsătură comună printre multe mame, dar soacra mea este cu adevărat excepțională. Ea inventează probleme din senin, iar când lucrurile nu merg așa cum vrea ea, se răzbună pe toți cei din jurul ei.
Soțul meu, Mihai, este singur la părinți. Mult timp, totul a fost bine: părinții lui își trăiau viața, iar noi pe a noastră, din fericire fiecare în casele noastre. Nu am avut niciodată conflicte neplăcute cu soacra mea, Sofia, pentru că ne întâlneam doar la cafea și de sărbători. După ce socrul meu a decedat, ea a rămas singură. A fost greu, mai ales că acum are 80 de ani.
La 60 de ani, eu și soțul meu am realizat că copiii noștri nu mai au nevoie de noi. Toți trei au obținut ce și-au dorit de la noi și pur și simplu ne-au lăsat în urmă. Fiul nostru, Andrei, nici măcar nu răspunde la telefon când sun. Oare nu va fi nimeni acolo să ne ajute la bătrânețe? M-am căsătorit la 20 de ani.
Să ai un copil la 40 de ani și să nu-l răsfeți este imposibil. Întrebați orice părinte care a decis să aibă un copil mai târziu în viață și cu siguranță vă va confirma acest lucru. Așa este viața, dar eu și soțul meu nu am putut face nimic în privința asta. Am încercat să avem un copil, dar nu am avut noroc. Nici nu vreau să vorbesc despre asta. Acum, fiul nostru Andrei este adolescent și ne confruntăm cu provocări pe care nu le-am anticipat.
Andrei era un bărbat chipeș și atletic. Înalt, îngrijit și popular printre mulți oameni. Încerc să mi-l amintesc așa pentru a-mi face viața mai ușoară. Pentru că acum s-a schimbat dincolo de recunoaștere. Într-o zi, spăla mașina în curte și a suferit un AVC. Printr-un miracol, a fost salvat. Dar a devenit invalid. Viața mea a fost și ea dată peste cap.
Luna trecută, fiica mea și cu mine am participat la nunta nepoatei mele. Ceremonia a fost frumoasă, totul a fost bine organizat, iar mireasa radia de fericire. După recepție, fiica mea a rămas peste noapte la mine, deoarece locuim în orașe diferite. A doua zi dimineață, Ana stătea lângă fereastră, foarte tristă. M-am uitat mai atent și am observat că plângea! Am întrebat-o ce s-a întâmplat.
Bună tuturor. Vreau să împărtășesc o poveste care se desfășoară în familia mea și continuă până în ziua de azi. Nici măcar nu știu ce să fac; nervii mei sunt întinși la maximum. Noaptea, tot ce pot face este să plâng în pernă înainte de a adormi. Oricum, nimeni nu mă aude. Dar mai întâi, partea cea mai importantă. Eu și soțul meu suntem
I-am spus tatălui meu că ar fi grozav, dar am nevoie ca casa să fie înregistrată pe numele meu. Tatăl meu a fost surprins și a spus: „De ce ai nevoie să faci asta? Ești singurul nostru fiu!”
„Nu am vorbit cu mama de trei luni,” spune Charlotte, în vârstă de treizeci și cinci de ani. „Am blocat-o peste tot, am pus-o pe lista neagră și, cel mai important, am încetat să o mai ajut financiar… Acum plătesc doar chiria apartamentului ei și o dată pe lună comand o livrare de alimente cu toate produsele grele: cereale, ulei vegetal, zahăr. Și asta e tot. Trebuie să plătească singură pentru restul…”
Relația mea cu soacra mea a fost întotdeauna puțin tensionată. În general, este o persoană bună—onestă, amabilă, generoasă și aș îndrăzni să spun că chiar mă place. Dar există un lucru la caracterul ei care mă deranjează: ține ranchiună prea mult timp. Mi-a luat ceva timp să realizez asta. La începutul căsniciei mele
Mihai stătea pe o bancă din parc, ronțăind un gogoș de ieri. Marginile erau aproape la fel de tari ca o piatră. Toată lumea știe cum e; magazinele încearcă mereu să scape de stocul vechi. Dar un om flămând nu se plânge. Savura gustul glazurii și reflecta asupra vieții. Porumbeii locali îi urmăreau fiecare mișcare fără să clipească, în caz că
