Am divorțat de soțul meu acum 10 ani după ce am descoperit aventura lui cu o femeie mult mai tânără. L-am dat afară pe Andrei imediat. A fost greu la început, dar mi-am dat seama că nu era sfârșitul lumii. Mai ales că aveam încă multe griji. Câțiva ani după divorț, fiica mea s-a căsătorit. Soțul ei s-a mutat la noi.
Scriu acest text într-o stare de frustrare totală după încă o ceartă cu fiica mea. Nu mai pot suporta și simt nevoia să îmi împărtășesc povestea. Soțul meu înțelege, dar mulți dintre prietenii noștri spun: ce te așteptai, fiica ta este căsătorită acum, are propria ei familie. Soțul ei este cel care îi dictează acțiunile – ginerele nostru disprețuit! Parcă i-a spălat creierul! Fiica noastră
Ana și Mihai tocmai absolviseră. Amândoi doreau să intre pe piața muncii, dar lucrurile nu au mers conform planului. Părinții ei au intervenit, iar Ana a rămas acasă, crescându-și fiul.
Un an mai târziu, Ana s-a născut și nu am făcut economie pentru ea. A crescut înconjurată de căldura și dragostea părinților. Timpul a zburat cu o viteză amețitoare. După ce a terminat școala, fiica mea avea planuri mari.
Îmi amintesc clar ziua în care mătușa mea, sora tatălui meu, a decis să-l ia pe tatăl meu bolnav în casa ei. Cuvintele pe care ni le-a spus au fost dure și de neuitat. A ținut discursuri grandioase care ar fi putut fi înregistrate într-o carte de citate memorabile. Mătușa mea nu era deosebit de amabilă. Ne-a insultat în diverse moduri, acuzându-ne că vrem să-l abandonăm pe bietul nostru tată fragil.
„Cred că ar fi cel mai bine să ne vindem casele și să cumpărăm una mare pentru toată familia,” a sugerat Mihai. „Tată, nu pot face asta. Aici am locuit cu mama ani de zile,” a răspuns Ana.
Mulți oameni își fac dușmani când începe o luptă pentru moștenire, dar nu credeam că mi se va întâmpla mie. Am un frate mai mic și locuim în case separate pe care părinții noștri ni le-au cumpărat. Mama a murit acum cinci ani, iar anul acesta, și tatăl meu a fost înmormântat. După înmormântare, fratele meu a început să vorbească despre casa tatălui nostru.
Acum doi ani, eu și soțul meu am luat o decizie impulsivă pe care acum o regretăm profund. Totul a început când soțul meu a primit o promovare, iar eu, urmându-mi instinctul, am sugerat să luăm un credit ipotecar. De ani de zile, chiar înainte de nașterea celor doi copii ai noștri, cel mai mare dintre ei tocmai a împlinit 15 ani, am închiriat un apartament. Apoi
Eu și soțul meu, Andrei, suntem căsătoriți de 15 ani și, de-a lungul acestor ani, am avut o problemă persistentă. Această problemă se numește Ana. Ea este sora lui Andrei.
„Pentru că apoi va trebui să economisești bani pentru a achita ipoteca! Și ești încă atât de tânăr! Trăiește și bucură-te de viață!” ne tot spunea mama mea.
Mama mea a fost mereu o figură autoritară în viața mea. Nu față de toată lumea, nu. Doar față de copiii ei. Tatăl meu avea un loc de muncă bun și ea nu s-a plâns niciodată că era plecat tot timpul. Ca soție, i-a susținut pe deplin opiniile: casa era mereu impecabilă, nu se plângea niciodată de situația noastră financiară, iar copiii
Fosta mea soacră, spre ușurarea mea, spune acum cu mândrie tuturor că fiul ei este cel mai onorabil bărbat care a lăsat totul soției sale în timpul divorțului și a plecat doar cu o valiză. Dacă nu cunoști povestea reală, pare un gest nobil. El i-a lăsat fostei soții casa, mașina și nu a luat nimic din locuință. Și-a împachetat doar hainele.
