Aveam priorități și valori diferite în viață. Voiam să călătoresc, să văd cât mai multe țări și să mă cufund în diverse culturi. Desigur, plănuiam să mă căsătoresc, dar
O lecție de viață mă aștepta… Reflectând asupra trecutului meu, mă întreb dacă am fost o mamă bună sau dacă am făcut greșeli pentru care acum plătesc scump. Mi-am dedicat întreaga viață copiilor mei. I-am crescut singură după ce soțul meu a murit când fiul nostru avea doar două luni. Fiica noastră, cea mai mare, era deja cu noi. Am muncit din greu, dar niciodată
De ce? E simplu: părinții mei erau prea ocupați cu viețile lor. Nu aveau timp pentru mine. Am petrecut mult timp cu bunica și alți rude. Mi-a lipsit foarte mult să am o familie apropiată.
El este cu patru ani mai tânăr decât mine, așa că părinții noștri păreau mereu să-l favorizeze. Mai ales tata. La școală era puțin mai ușor: cel puțin acolo nu trebuia să concurez pentru atenție.
Să ai mulți copii—este cu adevărat fezabil? Dar Ana crede altfel, iar mama și fiica se ceartă adesea pe această temă. Tânăra are 31 de ani.
Acum două săptămâni, Andreea și soțul ei, Mihai, au sărbătorit petrecerea de casă nouă. Da, trebuie să plătească un credit ipotecar pentru următorii 15 ani și da, mai sunt multe lucruri de reparat în casă. Dar tatăl lui Mihai este ferm convins că nu ar fi trebuit să cumpere casa, temându-se că acest lucru îi va limita sprijinul financiar.
Livia era pe drum să-și ia nepoata, simțind o bucurie rară. Zâmbea continuu, tocurile ei făcând clic pe trotuar, amintindu-i de zilele tinereții. Motivul fericirii ei era că în sfârșit își asigurase propriul apartament. Noua locuință era într-o clădire modernă, spațioasă și luminoasă, chiar dacă era doar un apartament cu o cameră. A trebuit să economisească cu sârguință aproape doi ani, deoarece banii din vânzarea casei rurale au fost suficienți doar pentru avans.
Nu am înțeles niciodată femeile care erau geloase pe soții lor și se certau cu ei fără motiv, dar acum mă aflu în aceeași situație. După ce am născut al doilea copil, am avut probleme hormonale și am luat în greutate. Am pus aproape douăzeci de kilograme. Desigur, nu arăt foarte atrăgătoare acum, nici măcar mie nu-mi place cum arăt, și sunt foarte îngrijorată.
Până la vârsta de trei ani, am crezut că numele meu era „Dovlecel.” De ce? Pentru că așa mă numea tatăl meu. Pe măsură ce am crescut și am devenit adolescentă, acest apelativ afectuos a căpătat o semnificație diferită.
Într-o seară, mă întorceam de la muncă și l-am văzut pe vecinul meu, Mihai, stând pe o bancă, cu lacrimi curgându-i pe față. Un bărbat de vârstă mijlocie, privea în gol, incapabil să-și ascundă durerea—era clar că se întâmplase ceva teribil. M-am apropiat de el și l-am întrebat dacă pot să-l ajut cu ceva, la care el a răspuns: „Nimeni nu mă mai poate ajuta acum, e prea târziu…”
După cum se spune, nu poți forța bunătatea. Au făcut totul pe la spatele meu, să se descurce — oftează Eva. Fiica ei cea mare îi susține poziția.
Ana și mama ei sunt furioase că Victor și Maria au decis să-și vândă mașina. Ele încearcă să-i convingă să renunțe la această idee, dar situația devine din ce în ce mai complicată.
