I-am spus tatălui meu că ar fi grozav, dar am nevoie ca casa să fie înregistrată pe numele meu. Tatăl meu a fost surprins și a spus: „De ce ai nevoie să faci asta? Ești singurul nostru fiu!”
„Nu am vorbit cu mama de trei luni,” spune Charlotte, în vârstă de treizeci și cinci de ani. „Am blocat-o peste tot, am pus-o pe lista neagră și, cel mai important, am încetat să o mai ajut financiar… Acum plătesc doar chiria apartamentului ei și o dată pe lună comand o livrare de alimente cu toate produsele grele: cereale, ulei vegetal, zahăr. Și asta e tot. Trebuie să plătească singură pentru restul…”
Relația mea cu soacra mea a fost întotdeauna puțin tensionată. În general, este o persoană bună—onestă, amabilă, generoasă și aș îndrăzni să spun că chiar mă place. Dar există un lucru la caracterul ei care mă deranjează: ține ranchiună prea mult timp. Mi-a luat ceva timp să realizez asta. La începutul căsniciei mele
Mihai stătea pe o bancă din parc, ronțăind un gogoș de ieri. Marginile erau aproape la fel de tari ca o piatră. Toată lumea știe cum e; magazinele încearcă mereu să scape de stocul vechi. Dar un om flămând nu se plânge. Savura gustul glazurii și reflecta asupra vieții. Porumbeii locali îi urmăreau fiecare mișcare fără să clipească, în caz că
Andrei își justifică lipsa de motivație de a câștiga mai mult spunând că are nevoie de un copil pentru a se simți impulsionat. El susține că un copil ar schimba totul. Totuși, nu cred că este o idee bună să avem un copil cu venitul nostru actual. Suntem împreună de doi ani—un an de întâlniri și un an de căsătorie. Dar ce facem dacă lucrurile nu se schimbă? Ce vom face atunci?
Sunt epuizată de a face totul singură – copiii mei adulți nici măcar nu mă recunosc. I-am avertizat: fie mă ajută, fie vând toate bunurile și plătesc pentru șederea mea într-un azil de bătrâni. Soțul meu și cu mine ne-am dedicat viața copiilor noștri. Ne-am crescut fiul și fiica, oferindu-le tot ce am putut. Acum, nici măcar nu mă sună.
Am 28 de ani și până de curând, credeam că am o familie minunată și unită: mama, tata și fratele meu de 19 ani, Radu. Cu toate acestea, în ziua în care Radu a împlinit 18 ani, ne-a șocat pe mine și pe părinții noștri cu o veste neașteptată: a decis să se căsătorească! Din fericire, nu era vorba de o sarcină neplanificată, ci de o dragoste profundă între fratele meu și prietena lui, Eliana. După părerea mea, aceasta este
Soțul meu vrea să o aducă pe bunica lui bolnavă la noi acasă. Problema este că mulți doctori au confirmat că are o boală gravă și incurabilă. Uneori halucinează și își pierde periodic memoria. Apoi memoria îi revine. Pleacă de acasă și uită drumul înapoi. Trebuie să o căutăm. Se comportă foarte ciudat, uneori scoțând sunete de neînțeles.
De peste 12 ani, Ana își vizitează zilnic bunica, ajutând-o cu treburile casnice. Când Ana era copil, bunica Maria a fost cea care s-a ocupat de creșterea ei. I-a insuflat dragostea pentru teatru, a învățat-o să gătească chiftele delicioase și a sprijinit-o în cele mai grele momente din viața ei. Așa că, în timp ce fiica Mariei
Era obișnuită să ignore criticile, iar apariția mea era întotdeauna judecată aspru. Deși nu arăta niciodată, tensiunea era palpabilă.
Ana a trăit mereu sub controlul celor apropiați. Era obișnuită cu asta și nu a rezistat niciodată, nici măcar nu s-a gândit la ce ar putea fi mai bine pentru ea. Era mereu ascultătoare. Părinții ei stricți i-au învățat ascultarea încă din școala primară. Maria, mama Anei, a insistat să urmeze o școală de artă. Familia presupunea că dragostea ei pentru artă ar
Când l-am întâlnit prima dată pe Andrei, aveam doar 19 ani. Eram în al doilea an de facultate, concentrată pe studii și nu mă gândeam prea mult la relații. Dar Andrei a schimbat totul. Era atletic, ambițios și genul de băiat pe care toate fetele îl observau. Cine ar fi crezut că mă va alege pe mine? Am început să ne întâlnim, iar după câțiva ani, Andrei a început să vorbească despre căsătorie. De acolo, lucrurile au luat o întorsătură pe care nu o așteptam niciodată.
