La 65 de ani, nu pot spune că sunt nefericită, chiar dacă am trăit singură în ultimii 20 de ani. La început a fost greu și m-am simțit singură. Copiii mei au fost un mare sprijin; mă vizitau des cu familiile lor, împărtășindu-mi viețile lor. În timpul acelor vizite, timpul părea să zboare.
Ea insistă să nu mai cumpărăm jucării pentru nepotul nostru și să-i dăm doar bani. Dar cred că banii nu sunt un cadou potrivit pentru un copil. Încă de la început, Andreea a fost
„Ce au vrut de fapt? De ce nu au spus nimic mai devreme?” a întrebat prietena ei. „Nu au tăcut niciodată, și apoi mi-am pierdut răbdarea!” a spus Emilia. Emilia era căsătorită de șase ani.
Ieri, stăteam pe verandă cu vecina noastră, doamna Popescu, și plângea cu sufletul la gură. Ne-a spus că se simte atât de tristă și că vrea să se mute voluntar într-un azil de bătrâni. Totul din cauza cuvintelor fiului ei. L-a crescut singură după ce soțul ei a murit devreme. A trebuit să se descurce cu totul de una singură. Merită menționat că fiul doamnei Popescu a crescut și a devenit un tânăr răsfățat și cu pretenții. Încă din copilărie.
M-am mutat într-un oraș nou pentru a urma facultatea și, în cele din urmă, am găsit un loc de muncă acolo. După absolvire, l-am întâlnit pe Andrei la o cafenea locală. Șase luni mai târziu, viața mea a luat o întorsătură neașteptată.
Fiica mea, Andreea, a avut întotdeauna o personalitate puternică. Eu și soțul meu, Mihai, am crescut-o într-un mediu calm și liniștit, fără să folosim limbaj vulgar sau să ridicăm tonul. Cu toate acestea, Andreea a moștenit temperamentul bunicii ei, care era aprigă, zgomotoasă și încăpățânată. Deși nu și-a cunoscut niciodată bunica, Andreea se comportă exact ca ea.
– „Nu mi-am imaginat niciodată că la cincizeci și cinci de ani voi fi văzută ca fiind cea rea de propriul meu fiu,” se plânge Maria celei mai bune prietene. „Am muncit neobosit, am luat ture suplimentare și am sacrificat atât de mult doar pentru a-i oferi o viață mai bună, doar ca să fiu acuzată că i-am distrus viitorul…”
Ne-am gândit chiar și la FIV pentru că pur și simplu nu se întâmpla. Dar, doi ani mai târziu, s-a născut fiul nostru. Am crezut că, în sfârșit, am reușit, dar lucrurile au luat o întorsătură nefericită.
Ne-am căsătorit când aveam amândoi douăzeci și patru de ani. Până atunci, eram deja însărcinată. Tocmai terminasem studiile în educație. Familiile noastre nu erau înstărite, așa că a trebuit să muncim din greu pentru a ne descurca. Am sărit peste concediul de maternitate și am optat pentru hrănirea cu formulă. Fie că a fost din cauza stresului sau altceva, lucrurile au început să meargă prost de acolo.
Creșterea unui copil, mai ales a unei fiice, înseamnă să-i oferi tot ce e mai bun. Soțul meu și cu mine am realizat acest lucru aproape simultan. Fiica noastră, Ana, s-a născut târziu în viețile noastre și știam că va fi singurul nostru copil. Chiar și în timp ce eram în spital într-o stare fragilă, repetam același lucru: cumpără cele mai bune scutece și
Nu mi-am imaginat niciodată că un bărbat ar putea să-și abandoneze familia, mai ales când sunt implicați copii mici. Chiar și atunci când dragostea dintre un bărbat și o femeie se stinge, oamenii rămân adesea împreună pentru ca copilul să crească într-o familie completă. După 10 ani de căsnicie, am trecut prin atât de multe împreună. Am construit o casă și am adus pe lume doi copii frumoși. Întotdeauna mi-am dorit o familie mare, iar soțul meu părea atât de fericit când am început această călătorie.
Greutățile vieții de familie pot duce uneori la decizii sfâșietoare. Aceasta este povestea unei mame care a trebuit să ia cea mai dificilă decizie din viața ei, evacuându-și cele două fiice, una însărcinată și cealaltă cu un copil mic.
