Soacra care împarte dragostea: Povestea unei familii sfâșiate de nedreptate

— Nu-i da, Ilinca, lasă-l pe Vlad să aleagă primul, că e mai mare! vocea soacrei mele, doamna Maria, răsună tăios în sufrageria noastră, în timp ce copiii priveau cu ochi mari la platoul cu prăjituri. Ilinca, fetița mea de șapte ani, își strânse mâinile la piept și se uită la mine, căutând sprijin. Vlad, nepotul preferat al Mariei, fiul cumnatei mele, zâmbi larg și își luă cea mai mare prăjitură, fără să clipească. Am simțit cum mă cuprinde furia, dar și neputința. Nu era prima dată când Ilinca era pusă pe locul doi, dar de fiecare dată mă durea la fel de tare.

Mă numesc Ana și de opt ani sunt căsătorită cu Radu. Ne-am mutat în același bloc cu părinții lui, la insistențele lor, ca să fim aproape „de familie”. La început, am crezut că va fi bine, că vom avea sprijin, dar curând am descoperit că apropierea are și un preț. Soacra mea, Maria, e o femeie autoritară, obișnuită să conducă totul cu mână de fier. Are două fiice și un fiu, pe Radu, soțul meu. Vlad, băiatul celei mai mici surori, e lumina ochilor ei. De când s-a născut, Maria l-a răsfățat, i-a cumpărat cele mai scumpe jucării, i-a făcut torturi speciale de ziua lui, iar pe Ilinca a lăsat-o mereu pe margine. „E fată, fetele trebuie să fie modeste”, spunea ea, de parcă băieții ar merita totul.

— Ana, nu exagera, așa e tradiția la noi, băieții sunt capul familiei, mi-a spus Radu într-o seară, când i-am reproșat că Ilinca suferă. M-am uitat la el cu lacrimi în ochi.
— Dar Ilinca nu înțelege tradițiile astea, ea vede doar că bunica nu o iubește la fel. Ce să-i spun când mă întreabă de ce Vlad primește mereu mai mult?
Radu a tăcut, evitând privirea mea. Îl iubeam, dar nu înțelegeam cum poate să accepte nedreptatea asta. În fiecare duminică, la masa de prânz, Maria avea grijă să-i laude pe Vlad și pe sora lui, iar pe Ilinca o corecta la orice gest. „Nu sta așa, nu vorbi tare, nu te juca cu mâncarea!”

Într-o zi, după o astfel de masă, am găsit-o pe Ilinca plângând în camera ei, cu păpușa preferată strânsă la piept.
— Mami, de ce nu mă place bunica? Ce am făcut rău?
Mi s-a rupt sufletul. Am îngenuncheat lângă ea și am luat-o în brațe.
— Nu ai făcut nimic rău, iubita mea. Uneori, oamenii mari nu știu să fie drepți. Dar eu te iubesc cel mai mult pe lume.
Ilinca a oftat și s-a șters la ochi, dar știam că rana rămâne. M-am simțit neputincioasă, prinsă între dorința de a-mi apăra copilul și teama de a nu distruge familia. Dacă aș fi spus ceva, riscam să-l pierd pe Radu, să provoc un scandal care să ne despartă. Dacă tăceam, Ilinca suferea în continuare.

Situația s-a agravat când Ilinca a început școala. Maria a venit la serbarea de Crăciun, dar, în loc să o felicite pe Ilinca pentru rolul de îngeraș, a întrebat-o pe sora lui Vlad dacă nu vrea să cânte și ea ceva, „că Vlad e talentat la muzică, nu ca alții”. Am simțit cum privirile celorlalți părinți se întorc spre noi, iar Ilinca s-a retras în spatele meu, rușinată. În acea seară, am avut o discuție aprinsă cu Radu.
— Nu mai pot, Radu! Ilinca suferă, eu nu mai dorm nopțile. De ce nu vezi ce se întâmplă?
— Ana, nu vreau să mă cert cu mama. E bătrână, nu o mai schimbi tu acum. Hai să nu facem scandal.
— Dar pe Ilinca cine o apără? Dacă tu nu poți, o voi face eu!

Am început să evit mesele de duminică, să găsesc scuze pentru a nu merge la Maria. Dar ea nu s-a lăsat. Venea la noi, aducea dulciuri doar pentru Vlad, iar Ilinca primea resturi sau nimic. Într-o zi, am găsit-o pe Ilinca desenând o familie fără bunică. Când am întrebat-o de ce, mi-a spus:
— Bunica nu mă vrea în familia ei.

Atunci am simțit că nu mai pot tăcea. Am chemat-o pe Maria la o discuție. Am încercat să fiu calmă, dar vocea mi-a tremurat.
— Doamnă Maria, vă rog să nu o mai faceți pe Ilinca să se simtă mai puțin importantă. E copilul nostru, merită dragoste ca și Vlad.
Maria s-a uitat la mine cu răceală.
— Ana, nu-mi spui tu mie cum să-mi arăt dragostea. Vlad e băiat, va duce numele familiei. Ilinca e fată, se va mărita și va pleca. Așa a fost mereu.
— Poate că așa a fost, dar nu așa trebuie să fie! am izbucnit eu. Copiii nu trebuie să sufere din cauza tradițiilor!

Discuția s-a terminat cu ușa trântită. Radu a venit acasă furios.
— Ce-ai făcut, Ana? Acum mama nu mai vrea să vorbească cu noi!
— Poate că e mai bine așa, am spus, cu inima grea. Poate că Ilinca va avea liniște.

Au trecut luni de atunci. Relația cu Maria s-a răcit, iar Radu s-a retras în el. Ilinca e mai veselă, dar uneori o văd privind pe fereastră, întrebându-se de ce bunica nu vine la ea. Mă doare să văd cum o tradiție nedreaptă poate rupe o familie. Mă întreb dacă am făcut bine, dacă am avut curajul să rup cercul sau doar am creat alte răni.

Oare câte mame mai trăiesc cu teama de a-și apăra copiii în fața propriilor rude? Oare chiar putem schimba ceva sau suntem condamnați să repetăm greșelile trecutului? Voi ce ați fi făcut în locul meu?