O noapte de neuitat pe strada noastră: Baia cu spumă care ne-a schimbat viețile

— Ești nebun, Vlad! Dacă ne vede cineva? — a șoptit Irina, cu ochii mari, în timp ce eu și Radu trăgeam cada veche de fontă pe trotuar, scârțâind pe asfaltul cald al serii. Mirosea a tei și a vară, iar orașul părea să doarmă, dar noi eram plini de energie și chef de viață. Era una dintre acele seri în care simți că orice e posibil, că poți să râzi în gura mare fără să-ți pese de nimic.

Totul a început ca o glumă pe WhatsApp, când Radu a trimis poza cu cada veche pe care bunica lui voia s-o arunce. „Hai să facem o baie cu spumă în mijlocul străzii, să vadă tot cartierul că nu suntem doar niște roboți care merg la muncă și atât!” Am râs, dar ceva în mine a făcut click. Poate pentru că simțeam că mă sufoc în rutina zilnică, poate pentru că tata îmi spunea mereu că nu sunt în stare să fac nimic ieșit din comun. Sau poate pentru că, după atâtea luni de pandemie, voiam să simt din nou că trăiesc.

Am adunat tot ce aveam nevoie: un furtun lung, două bidoane de spumant ieftin, prosoape colorate și boxa portabilă a lui Irina. Am ales colțul străzii unde nu prea treceau mașini, lângă blocul nostru gri, și am început să umplem cada. Apa curgea încet, dar râsetele noastre umpleau noaptea. Irina a turnat spumantul, iar în câteva minute, norii de spumă au început să se ridice, plutind peste marginea căzii ca niște nori pufoși.

— Dacă vine poliția, zic că facem terapie de grup! — a glumit Radu, sărind primul în cadă, stropind totul în jur. Eu am urmat, simțind pentru prima dată după mult timp că nu-mi pasă de nimic altceva decât de momentul ăsta. Irina a ezitat, dar până la urmă s-a aruncat și ea, cu tot cu tricoul ei preferat. Muzica răsuna, iar noi dansam și cântam, înconjurați de spumă și lumina felinarelor.

Dar nu toți au văzut cu ochi buni nebunia noastră. La un moment dat, am auzit vocea ascuțită a doamnei Popescu de la etajul doi:

— Ce faceți acolo, măi copii? Vă bateți joc de blocul ăsta? Să vă fie rușine!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Întotdeauna am avut grijă să nu deranjez pe nimeni, să nu ies în evidență. Dar în seara aia, ceva s-a schimbat. Radu i-a răspuns, râzând:

— Doamnă, viața e scurtă! Haideți jos, vă dăm și dumneavoastră un pic de spumă!

Irina a început să râdă isteric, iar eu am simțit pentru prima dată că nu-mi pasă de gura lumii. Dar nu toți vecinii au fost la fel de amuzați. În câteva minute, tata a apărut la colț, cu fața roșie de furie.

— Vlad, ce faci aici? Ți-ai pierdut mințile? Asta e educația pe care ți-am dat-o? Să te faci de râs în fața cartierului?

Am înghețat. Toată copilăria mea, tata m-a învățat să fiu „băiat cuminte”, să nu ies din rând, să nu atrag atenția. Dar în seara aia, nu mai puteam să mă prefac. M-am ridicat din cadă, ud până la piele, și i-am spus:

— Tata, vreau să trăiesc! Să râd, să mă bucur, să nu-mi fie frică de ce zice lumea. E doar o cadă cu spumă, nu sfârșitul lumii!

Tata a tăcut o clipă, apoi a dat din cap, dezamăgit. Am văzut în ochii lui nu doar furie, ci și teamă — teama că fiul lui nu va fi niciodată „normal”, că nu se va integra, că va fi mereu altfel. Irina m-a strâns de mână, iar Radu a început să cânte și mai tare. Dintr-o dată, câțiva copii din bloc au coborât și ei, curioși, și au început să se joace cu spuma. Chiar și doamna Popescu, după ce a bombănit puțin, a zâmbit pe furiș.

Noaptea a continuat cu râsete, muzică și povești. Am simțit că, pentru prima dată, cartierul nostru gri prinde culoare. Dar dimineața, când am strâns cada și am curățat strada, tata nu mi-a vorbit. Mama m-a privit cu ochi triști, dar nu a spus nimic. Am simțit o greutate pe suflet, ca și cum bucuria de aseară era interzisă în lumea adulților.

În zilele următoare, am auzit tot felul de vorbe prin cartier. Unii ne-au lăudat pentru curaj, alții ne-au criticat că „nu avem respect”. Pe rețelele de socializare, poza cu noi în cadă a devenit virală. Unii râdeau, alții ne făceau „copii fără minte”. Dar pentru mine, seara aceea a fost mai mult decât o glumă. A fost un strigăt de libertate, o încercare de a rupe lanțurile așteptărilor și prejudecăților.

M-am întrebat de multe ori de atunci: de ce ne e atât de frică să fim noi înșine? De ce trebuie să ne ascundem bucuria, să ne conformăm mereu? Poate că nu toți vor înțelege, dar pentru mine, baia cu spumă din mijlocul străzii a fost începutul unei noi vieți. Oare câți dintre noi ar avea curajul să facă ceva nebunesc, doar pentru a simți că trăiesc cu adevărat?