Întotdeauna am încercat să ofer tot ce avea nevoie copilul meu. Afacerea mea mică a avut suișuri și coborâșuri. Când fiica mea, Ana, a împlinit 15 ani, a trebuit să iau niște decizii dificile.
Nu am văzut consecințele ascunse. Se pare că soțul meu și-a dat seama de mult timp și a decis să profite de situație, dar pentru mine a fost prea târziu.
La 64 de ani, nu pot spune că sunt nefericită, chiar dacă am trăit singură în ultimii 20 de ani. La început a fost greu. Mă simțeam pierdută și singură. Dar copiii mei au fost un mare sprijin; mă vizitau des cu familiile lor, împărtășindu-mi viețile lor. În timpul acelor vizite, timpul părea să zboare.
Sunt incredibil de mândră de fiul meu, Andrei, și cred că este o persoană minunată. Sunt mai ales mândră pentru că l-am crescut singură. Tatăl lui, Radu, ne-a părăsit când Andrei era doar un bebeluș. A fost o perioadă dificilă, deoarece nu aveam pe nimeni care să ne ajute. Singurul lucru care mă consola era casa mică pe care am moștenit-o de la mama mea decedată.
Dezvăluirea a venit după ce am decis să plec mai devreme de la serviciu într-o zi pentru a-mi vizita mama la spital. Plănuisem să mă întorc acasă mai întâi pentru a pregăti câteva dintre mâncărurile ei preferate de casă, dar ceea ce am descoperit acasă a schimbat totul.
El a cerut, de asemenea, să se mute cu soția sa actuală la mine acasă. Dar și aici, este vina lui; dacă ar fi plătit fostei sale soții pensia alimentară corespunzătoare, această situație ar fi putut fi evitată.
În urmă cu cinci ani, un eveniment ne-a împărțit viețile în ‘înainte’ și ‘după’. Fiica noastră cea mare, Ana, și-a părăsit primul soț pentru un alt bărbat, provocând o ruptură care nu s-a vindecat nici până acum.
Natalia ne amintește mereu, „Nu te teme niciodată să strici relațiile cu familia. O familie cu adevărat normală va înțelege. Dacă nu, nu merită să te îngrijorezi.” Părinții Nataliei au întrerupt comunicarea cu ea acum aproape un deceniu când s-a recăsătorit. Acum,
Stând pe un scaun, încearcă să le spele, uneori scăpându-le și spargându-le, plângând. O consolez, apoi spăl din nou farfuriile și cănile din cauza calității muncii asistentei mele.
Nici măcar nu știu cum să construiască o relație. Trăind sub același acoperiș, nu se grăbesc să-și oficializeze legătura. Sunt atât de distanți unul de celălalt încât e greu de crezut că împart o casă.
Sora mea mai mică a fost întotdeauna puțin aeriană, așa că nu am fost deloc surprinsă când m-a sunat să-mi spună că se mută în alt oraș.
Până acum, fiul meu Andrei a locuit în casa mea, în timp ce soția lui, Ioana, împărțea un apartament închiriat cu prietena ei. Când au început să discute despre căsătorie, au decis să locuiască împreună.
