Acum douăzeci de ani, când cea mai bună prietenă a mea mi-a sugerat să ne mutăm în SUA pentru muncă, nu aveam idee cât de mult timp voi fi departe de casă. La 35 de ani, proaspăt divorțată de un soț abuziv, mă simțeam tânără și plină de energie, deși eram strâmtorată financiar. Cu fiica mea mică alături, am pornit într-o aventură pe care o credeam temporară.
Pe măsură ce am crescut, eu și sora mea am urmat căi foarte diferite. Eu eram profund dedicată studiilor, dorind să devin medic, în timp ce sora mea, Andreea, era mai atrasă de viața de noapte vibrantă. Viețile noastre au luat o întorsătură dramatică atunci când Andreea a sugerat că ar trebui să luăm în considerare plasarea mamei într-un azil de bătrâni.
Tranzacțiile familiale pot fi uneori inevitabile, dar problemele imobiliare implicând rude pot fi deosebit de provocatoare. Legăturile de familie complică deciziile, iar când lucrurile merg prost, miza emoțională și financiară este mare.
Într-o zi, Nora i-a rugat pe nepotul ei și pe prietena acestuia să părăsească apartamentul ei, declarându-și dorința de a trăi independent. Având în vedere reputația nepotului ei, Andrei, de a fi oarecum egoist, decizia ei nu a fost o surpriză.
Nu pentru că au părăsit această lume, ci pentru că au ales să se îndepărteze de copilul lor. Mihai nu mi-a promis niciodată veșnicia, așa că nu am resentimente față de el. Dar consecințele emoționale care implică familiile noastre, în special pe mama lui, Elena, complică încercările noastre de a merge mai departe separat.
Timp de peste un deceniu, mama Elenei a locuit cu fiica ei, ginerele și nepoții. Apoi, Elena, odată o femeie rațională și responsabilă, și-a părăsit familia și s-a mutat la București. Andrei a continuat să locuiască cu soacra sa, dar mai târziu a decis că era timpul să-și înceapă propria viață privată. A găsit rapid un nou partener, dar aceasta i-a cerut să facă o alegere.
După ce am moștenit un apartament cu trei camere de la bunica noastră, sora mea și cu mine am fost informați de avocat despre coproprietatea noastră. În ciuda drepturilor noastre comune, tensiunile cresc pe măsură ce nu suntem de acord cu privire la viitorul moștenirii noastre.
„Nu mai plânge! Nu ți-am promis nimic! Nu te vreau pe tine sau copilul!” a strigat Andrei. S-a întors și a plecat. Am stat pe banca din parc mult timp, pierdută în gânduri.
Nu îl înțeleg pe ginerele meu. Îmi interzice să vin la ei acasă și să am grijă de nepoata mea. Ginerele meu este un soț foarte bun. Își iubește foarte mult soția, câștigă bine și este un cap de familie excelent. Își iubește și fiica foarte mult, dar pentru că lucrează mult, o vede doar când doarme și în weekenduri. Problema este că el crede că
Relația mea cu mama a fost diferită de cea a majorității. M-am născut când părinții mei erau în jurul vârstei de patruzeci de ani, iar această diferență de vârstă și-a lăsat amprenta. Mutarea ei la mine părea să fie decizia corectă, dar rapid a devenit o decizie pe care am regretat-o.
Încă din copilărie, am crezut că dragostea este cel mai important lucru într-o relație, iar restul este secundar. M-am căsătorit destul de devreme, pe când eram încă la facultate. Soțul meu, Radu, era colegul meu de clasă. Nu provenea dintr-o familie înstărită, dar eu aveam deja propriul meu apartament, pe care l-am moștenit de la bunica mea. Îl iubeam profund pe soțul meu și nimic altceva nu conta pentru mine.
Am trei copii. Din păcate, soțul meu a decedat când cel mai mic dintre ei avea doar șase luni. Deși avem propria noastră casă, trăitul din ajutoare sociale este imposibil, iar chiria trebuie plătită. Fratele meu ne-a sprijinit în primele șase luni, dar și el are propria familie de întreținut. A trebuit să-mi găsesc un loc de muncă. Nu câștig mult și trebuie să lucrez ore lungi.
