Mă numesc Camelia. Ani la rând am trăit cu impresia că sacrificiul meu pentru soțul meu, Doru, este dovada supremă de iubire. Dar, încet-încet, am descoperit că viața mea nu-mi mai aparținea și că tăcerea mea hrănea o relație bazată pe frică și control.
Într-o seară ploioasă din București, la masa de cină, mama îmi amintește că la treizeci și cinci de ani încă sunt singură. Povestea mea este despre cum am devenit mereu „de folos” pentru ceilalți, dar invizibilă ca femeie, și despre lupta mea de a ieși din această cutie. Mă întreb dacă e suficient să fii utilă sau dacă, în adâncul sufletului, toți tânjim să fim văzuți cu adevărat.
Într-o seară tensionată, am auzit cuvintele care mi-au sfâșiat sufletul: „Ești soție, nu străină, trebuie să ajuți!” Povestea mea este despre cum am ajuns să mă pierd printre așteptările familiei soțului meu și cum, pas cu pas, am găsit curajul să mă ridic împotriva lor. Am trăit ani de sacrificii și compromisuri, dar într-o zi, am decis că merit mai mult decât să fiu umbra altora.
Am fost mereu fata care încerca să nu deranjeze, să se conformeze, să fie „ca lumea”. Dar într-o zi, am decis să nu mă mai rad, iar asta a declanșat un adevărat cutremur în viața mea. Povestea mea e despre curajul de a fi tu însăți, chiar și când lumea te judecă fără milă.
