Mulți vârstnici din România îndură suferință și singurătate. De aceea, este datoria noastră să ne sprijinim rudele în vârstă. La urma urmei, și ele au avut grijă de noi odată.
Navigarea provocărilor unei paternități neașteptate poate fi descurajantă. Aceasta este povestea unui cuplu care, în ciuda eforturilor lor, se simt copleșiți de cerințele creșterii unui alt copil.
Fiul meu cel mare, Mihai, a venit acasă și a inițiat o conversație serioasă care m-a lăsat incapabilă să mănânc sau să dorm. Poate, totuși, nu aici ar trebui să începem.
La 60 de ani, eu și soțul meu am realizat că copiii noștri nu mai au nevoie de noi. Toți trei au obținut ce și-au dorit de la noi și pur și simplu ne-au lăsat în urmă. Fiul nostru, Andrei, nici măcar nu răspunde la telefon când sun. Oare nu va fi nimeni acolo să ne ajute la bătrânețe? M-am căsătorit la 20 de ani.
Recent, după o lungă luptă cu boala, soția lui Ion a decedat. Deși Ion lucra ca un tractorist foarte căutat în comunitatea lor rurală, localnicii au fost șocați de decizia sa privind testamentul.
„De ce împachetezi atâtea mese și le depozitezi în containere mari? Și de ce ai nevoie de atâta supă când locuiești singură?” am întrebat-o pe prietena mea. „Este pentru fiul meu, îmi pare rău pentru el. Soția lui, Nora, nu știe să facă nici măcar cafea. Ce gătește ea e de nefolosit; mereu cumpără mâncare congelată sau comandă mâncare la pachet, cheltuind
Ar fi trebuit să fiu recunoscător pentru casa pe care mama mea a obținut-o pentru mine, dar acțiunile ei au distrus legăturile noastre de familie. Am decis să renunț la casă, dar acum viața mea este în haos.**
Părinții mei ne-au ajutat pe mine și pe soțul meu să ne cumpărăm casa, ceea ce părea doar corect. Bunica lăsase un testament favorizându-l pe fratele meu, Ion. La jumătate de an mai târziu, Ion s-a căsătorit cu Elena, și s-au mutat împreună.
