Mă numesc Caterina și povestea mea începe cu o despărțire dureroasă de familie pentru a le oferi un viitor mai bun. După șaisprezece ani de muncă în Italia, m-am întors acasă doar ca să descopăr că tot ce am sacrificat a fost trădat. Însă, în mijlocul durerii, am găsit curajul să mă regăsesc și să-mi reclădesc viața.
Într-o seară de iarnă, am aflat că soțul meu, Radu, mă înșela de ani de zile. Am fost nevoită să-mi las fiul, pe Vlad, în grija părinților mei și să plec la muncă în Italia, unde am învățat să supraviețuiesc și să mă reconstruiesc. Acum, mă întreb dacă voi putea vreodată să iert și să am din nou încredere, sau dacă am pierdut totul pentru totdeauna.
Mă numesc Camelia și viața mea s-a destrămat într-o garsonieră din Torino, când am aflat că soțul meu, Radu, ducea o altă viață în România. Durerea cea mai mare a venit când am descoperit că fiica mea, Ana, știa totul și a ales să tacă. Acum mă întreb dacă mai are rost să mă întorc acasă, când acasă nu mai înseamnă nimic.
Sunt Maria, o mamă care și-a crescut singurul fiu cu toată dragostea și speranța că va fi fericit. După ce Vlad, băiatul meu, a plecat în Germania cu soția lui, am simțit cum distanța dintre noi a crescut nu doar în kilometri, ci și în suflet. Povestea mea este despre dor, vinovăție și întrebarea care mă macină: unde am greșit ca mamă?
Am muncit zeci de ani în străinătate, visând mereu la ziua când mă voi întoarce acasă, la copiii mei. Le-am cumpărat fiecăruia o locuință, am trimis bani, am sacrificat totul pentru ei. Dar când am revenit, am descoperit că distanța nu se măsoară doar în kilometri, ci și în suflet.
Am plecat din țară când fiica mea avea doar 12 ani, lăsând-o în grija mamei mele, sperând că sacrificiul meu îi va oferi un viitor mai bun. Acum, la 59 de ani, mă lupt cu resentimentele fiicei mele, care nu poate ierta absența mea din anii cei mai grei ai adolescenței ei. Povestea mea este despre vinovăție, dragoste și încercarea disperată de a repara o relație ruptă de nevoi și distanță.
Sunt Maria, o mamă dintr-un oraș mic din România. După ce fiul meu, Radu, s-a căsătorit și a plecat în Germania, am rămas cu un gol imens în suflet, iar distanța dintre noi a crescut nu doar geografic, ci și emoțional. Povestea mea este despre dor, neînțelegeri familiale și lupta de a-mi regăsi locul într-o lume care pare să mă fi uitat.
Am fost nevoită să-mi las fiica acasă și să plec la muncă în Italia când ea avea doar 12 ani. Acum, la 59 de ani, mă confrunt cu resentimentele ei și cu întrebarea dacă am făcut alegerea corectă. Povestea mea este despre sacrificiu, dor, vinovăție și speranța unei împăcări.
Sunt Maria și am muncit 15 ani în Italia ca să-mi pot cumpăra o casă înapoi în România. Acum, când credeam că pot respira ușurată, mă confrunt cu o nouă teamă: influența negativă a socrilor fiicei mele asupra nepoților mei. Povestea mea e despre sacrificiu, dor, dar și despre lupta de a-mi proteja familia de ceea ce cred că le-ar putea face rău.
Totul s-a schimbat în ziua în care mama mea, Mirela, a sunat din Italia și ne-a spus că nu mai poate trimite bani acasă. Am rămas doar eu, tata (Doru) și fratele meu mai mic, Radu, într-un apartament rece din Bacău, încercând să ne descurcăm cu prea puțin și cu prea multe resentimente. Povestea mea este despre cum lipsa sprijinului ne-a dezgolit sufletele și a scos la iveală adevăruri dureroase despre familie, sacrificiu și iubire.
După ani întregi petrecuți muncind în străinătate, am reușit să le cumpăr fiecărui copil o casă, dar am descoperit că adevărata mea casă era, de fapt, în sufletele lor. Povestea mea e una despre sacrificiu, dor, regrete și iertare, dar și despre puterea legăturilor de familie. Am învățat că uneori, ceea ce crezi că oferi ca părinte nu e întotdeauna ceea ce copiii tăi au nevoie cu adevărat.
