Când eram la începutul relației, ea sublinia mereu diferențele dintre noi, ca și cum ar fi vrut să sugereze că nu sunt demnă de fiul ei. Își arăta părerea prin remarci subtile și comentarii despre trecutul și stilul meu de viață.
– „Nu mi-am imaginat niciodată că la cincizeci și cinci de ani voi fi văzută ca fiind cea rea de propriul meu fiu,” se plânge Maria celei mai bune prietene. „Am muncit neobosit, am luat ture suplimentare și am sacrificat atât de mult doar pentru a-i oferi o viață mai bună, doar ca să fiu acuzată că i-am distrus viitorul…”
Ne-am căsătorit când aveam amândoi douăzeci și patru de ani. Până atunci, eram deja însărcinată. Tocmai terminasem studiile în educație. Familiile noastre nu erau înstărite, așa că a trebuit să muncim din greu pentru a ne descurca. Am sărit peste concediul de maternitate și am optat pentru hrănirea cu formulă. Fie că a fost din cauza stresului sau altceva, lucrurile au început să meargă prost de acolo.
Când m-am căsătorit cu Andrei acum 15 ani, mama lui mi-a spus clar că nu vom fi niciodată prietene. Ne-am căsătorit, dar eu și Andrei am avut dificultăți în a avea copii. Am așteptat un deceniu lung și dureros. În cele din urmă, am fost binecuvântați cu un fiu și o fiică. De-a lungul anilor, Andrei a prosperat în cariera sa de executiv de succes. Dar într-o zi, totul s-a schimbat când a sunat soneria.
Trăiau o viață aparent armonioasă cu cei doi copii adolescenți ai lor. Banii nu erau niciodată o problemă—Andrei își deschisese propria afacere, o spălătorie auto de succes, în timp ce soția sa lucra ca tehnician de unghii. Dar sub suprafață, tensiunile mocneau, iar lucrurile au luat o întorsătură neplăcută.
Când soacra mea a decedat, am descoperit că a lăsat un testament. Casa ei cu trei dormitoare a fost lăsată copiilor săi: fiica ei, Elena, și fiul ei, Ion, soțul meu. Elena și Ion au fost mereu apropiați, dar moștenirea a adus la suprafață tensiuni neașteptate.
Nu conta ce lăuda, atâta timp cât se simțea ca o regină. Această femeie era convinsă că este cea mai bună gazdă, bucătăreasă, femeie și angajată.
Eu și soția mea am petrecut ani de zile construind casa visurilor noastre. Este cea mai înaltă și mai frumoasă casă din cartier. A trebuit să lucrez în străinătate timp de 15 ani pentru a o transforma în realitate.
Emilia nu a reușit niciodată să găsească un teren comun cu mama ei. Totuși, casa mamei sale era un loc de care nu se putea desprinde. Se simțea atrasă de ea. Soțul ei, de asemenea, iubea acel loc. Întotdeauna vizitau satul la sfârșit de săptămână. Făceau plimbări prin pădure, o ajutau pe mama ei cu treburile gospodărești și priveau apusurile. Relația cu mama ei era destul de ciudată. Locuiau
„Ascultă-mă, fiule…” șopti mama. Fiecare cuvânt era o luptă. Boala îi secătuia încet viața. Zăcea în pat, emaciată. Pentru Mihai, părea doar o umbră a femeii care fusese odată. Fusese mereu înaltă, puternică și zâmbitoare. Dar acum… „Fiule, te rog, nu o lăsa pe Lidia… Are nevoie de cineva care să aibă grijă de ea. Nu e ca ceilalți…”
M-am gândit: „Nu e mare lucru! Câte prietene a avut deja Andrei și niciuna nu a rămas! Așa că nu e motiv de entuziasm sau îngrijorare!” Desigur, lucrurile nu au decurs așa cum mă așteptam.
A fost un moment care a schimbat totul. Soțul meu a luat copilul nostru, a întors colțul plicului și mi l-a înmânat cu cuvintele: „Aceasta nu este fiica mea.” Acum, relația noastră este iremediabil distrusă.
