Poate ar fi fost mai bine dacă nu ar fi existat un asemenea aflux de proprietăți, deoarece fiecare casă îmi amintea de părinții mei recent decedați, fratele și bunica mea. Părinții mei erau divorțați.
Am trei copii. Din păcate, soțul meu a decedat când cel mai mic dintre ei avea doar șase luni. Deși avem propria noastră casă, trăitul din ajutoare sociale este imposibil, iar chiria trebuie plătită. Fratele meu ne-a sprijinit în primele șase luni, dar și el are propria familie de întreținut. A trebuit să-mi găsesc un loc de muncă. Nu câștig mult și trebuie să lucrez ore lungi.
Atât mama mea biologică, cât și femeia care m-a ajutat să-mi găsesc locul în orașul agitat sunt plecate. Aceasta este povestea ultimului meu rămas bun către un far călăuzitor și realitatea dură a mersului înainte singur.
Cine poate fi mai apropiat de noi decât mama noastră? Ea este cea mai dragă și apropiată persoană, pentru care vom fi întotdeauna niște copii mici, indiferent de vârsta noastră. Inima unei mame este cea mai blândă, dar ce se întâmplă când cuvintele nespuse creează un abis prea larg pentru a fi traversat? Această poveste explorează călătoria emoționantă a unei scrisori de la o mamă către fiica sa, plină de dragoste, regret și dorința de reconciliere care vine prea târziu.
