Când fratele meu, Andrei, s-a confruntat cu ruină financiară după ce și-a pierdut locul de muncă, coincidea cu momentul în care cariera mea a atins un punct culminant. Această poveste explorează cum familia noastră a luptat să mențină unitatea, pe măsură ce stresul financiar ne-a testat relațiile și a dus, în cele din urmă, la o ruptură care părea insurmontabilă.
Ca tată singur care își crește cele două fiice într-un apartament înghesuit cu două camere, mă străduiesc să fac față cheltuielilor. Acum, fiica mea cea mare vrea să renunțe la facultate și să-și mute partenerul în spațiul nostru deja limitat. Deși primesc ajutor de la sora mea, situația devine copleșitoare.
Ne-am căsătorit când aveam amândoi douăzeci și patru de ani. Până atunci, eram deja însărcinată. Tocmai terminasem studiile în educație. Familiile noastre nu erau înstărite, așa că a trebuit să muncim din greu pentru a ne descurca. Am sărit peste concediul de maternitate și am optat pentru hrănirea cu formulă. Fie că a fost din cauza stresului sau altceva, lucrurile au început să meargă prost de acolo.
Acum aproximativ șase luni, m-am căsătorit cu Andrei. Mama ne-a ajutat să rezolvăm problema locuinței, lăsându-ne să stăm în garsoniera ei. Totuși, ne-a avertizat că avem opt ani să ne cumpărăm propria locuință. Am un frate mai mic, așa că atunci când va împlini 18 ani, apartamentul va fi vândut, iar banii vor fi împărțiți în mod egal. Toată lumea a fost de acord cu această înțelegere.
Când am împlinit optsprezece ani, tata a declarat că sunt adult și trebuie să plătesc chirie sau să mă mut. De asemenea, trebuia să-mi cumpăr singur mâncarea. El credea că și-a îndeplinit datoria de părinte. Peste un deceniu mai târziu, tata îmi cere acum sprijin financiar, crezând că îi datorez ceva. Crescând, am auzit mereu că a locui acasă este un privilegiu, nu un drept.
Ați experimentat vreodată incertitudinea de a trăi într-un apartament închiriat cu familia? Nu există niciodată un sentiment de siguranță sau stabilitate; orice se poate întâmpla. Proprietarul ar putea avea nevoie brusc de apartament înapoi, sau copilul lor ar putea renunța la facultate și ar avea nevoie de un loc unde să stea. Sau poate vecinii încep să se comporte în moduri care fac viața acolo insuportabilă.
Fratele meu mai mic și cu mine aveam fiecare camera noastră, la fel ca și părinții noștri. Cea mai mare cameră, sufrageria, era locul nostru tradițional de întâlnire pentru discuțiile de seară la o cafea. Dar totul s-a schimbat când am moștenit o casă în București.
Casa părea mai rece decât aerul răcoros de toamnă de afară, în ciuda soarelui strălucitor. Nepoata mea și cu mine așteptam ca fiica mea să aducă bani pentru haina ei nouă de iarnă.
Avem un fiu de patru ani. De îndată ce a împlinit trei ani, am început o căutare intensă de locuri de muncă deoarece compania la care lucram înainte de concediul de maternitate m-a forțat să demisionez. Situația cu grădinița nu era nici ea mai bună.
„De trei ani locuim sub același acoperiș cu doamna Popescu. Pe lângă soacra mea, mai sunt soțul meu, fiul nostru de trei ani și eu. Nu ne permitem să ne mutăm. Soțul meu nu câștigă suficient pentru a acoperi toate cheltuielile noastre. Chiar dacă aș găsi un loc de muncă, salariul meu ca profesor part-time nu ar face o mare diferență. Așa că locuim împreună și încercăm să facem tot posibilul…”
Recent, unicul meu fiu, Mihai, și-a exprimat frustrarea față de mine pentru că nu îi ofer sprijin financiar. Socrii lui, care sunt înstăriți, îl ajută frecvent pe el și pe soția lui. Dar cum aș putea eu, o profesoară pensionară, să fiu comparată cu antreprenori bogați? L-am avut pe Mihai târziu în viață, la vârsta de 42 de ani, după ani de încercări alături de soțul meu decedat.
Eu și soțul meu am locuit cu mama lui timp de 15 ani. Am avut doi fii minunați. Îmi doream o viață mai bună pentru ei, așa că am decis că atunci când vor crește, ne vom muta și vom începe o viață nouă. Puțin știam că planurile noastre vor fi distruse de chiar persoanele în care aveam cea mai mare încredere.
