Au trecut trei ani de când mi-am pierdut soțul, iar singurătatea a fost tovarășul meu constant. Într-un efort de a mă apropia de nora mea și de a-mi sprijini fiul, le-am dăruit un teren. Acum, decizia lor de a-l vinde a deschis o prăpastie de dezamăgire și neînțelegere între noi.
Întotdeauna am crezut că sunt norocoasă să o am în viața mea. Relația noastră era puternică și rareori ne certam. O tratam bine și o ajutam cu diverse treburi. Dar când ne-a cerut să vindem casa pentru a ne muta mai aproape de cealaltă fiică a ei într-un alt oraș, lucrurile au luat o întorsătură neplăcută.
„Te-a pus Madalina să faci asta? Asta ne mai trebuia! Doar pentru că nu ne înțelegem cu ea nu înseamnă că ar trebui să vând casa. Iubesc această casă.” „Este casa noastră, tatăl meu ne-a lăsat-o nouă. Deși ai putea spune că mi-a lăsat-o mie, fiul său. Nimeni nu m-a convins de asta. Mi-am dat seama pur și simplu…”
