O cerere destul de neobișnuită, având în vedere că nu am legături sociale cu fratele meu sau cu copiii lui și probabil nu voi avea niciodată. Aceasta este o poveste despre așteptările familiei și limitele personale.
Când Ana a ajuns acasă de la serviciu, soțul ei, Andrei, părea destul de tulburat. Stătea pe canapea, adâncit în gânduri. „Ce s-a întâmplat, dragule?” a întrebat Ana. Andrei i-a explicat că mama lui venise din nou și începuse să se plângă. A spus că Ana nu ar trebui să-și trateze soacra atât de aspru. „A intrat din nou fără să anunțe…”
„Au trecut doi ani de când fiul meu a încetat să mai vorbească cu mine. Postează poze pe rețelele sociale, interacționează cu prietenii lui, dar nu mă sună și nu îmi trimite mesaje. Andrei este acum adult, are o fiică de trei ani și o soție. Locuiesc în propria lor casă. Am avut întotdeauna așteptări mari de la mine și de la ceilalți, iar Andrei nu a fost o excepție. Am crezut că a fi un părinte strict era necesar, dar acum mă întreb dacă nu cumva l-am îndepărtat…”
Recent, i-am cerut norei mele, Andreea, să îmi mulțumească măcar pentru ajutorul pe care îl ofer în îngrijirea copiilor. A fost surprinsă și mi-a răspuns: „De ce ar trebui să îți mulțumesc? Doar ai grijă de nepoții tăi. Este datoria ta.” Acest lucru m-a făcut să mă simt neapreciată și să îmi pun întrebări despre rolul meu în familie.
Casa mea mică a rezistat testului timpului, adăpostind mai multe generații. Bunicii mei au locuit aici, apoi părinții mei, iar eu m-am născut în această casă. Am rămas aici cu soțul meu, dar lucrurile au luat o întorsătură neașteptată când mama s-a mutat la noi.
După o discuție aprinsă cu fosta mea soacră, am realizat cât de profundă era disprețul ei. Mi-a spus că ar fi trebuit să mă gândesc cum să-mi întrețin copiii înainte de a-i aduce pe lume.
După numeroase certuri, am acceptat în cele din urmă cererea fiului meu de a sta departe de viața lui și a soției sale. Mi-a cerut să nu mai sun în fiecare zi și să nu mai întreb despre starea lor. Acum realizez că poate am depășit limitele înainte, dar îmi este greu să-mi controlez emoțiile. Această decizie a dus la un rezultat neașteptat și sfâșietor.
Recent, soțul meu a venit acasă cu o scrisoare. Mi-a înmânat-o, spunând: „Cred că este pentru tine.” Mi-am șters mâinile, am deschis plicul și am început să citesc. Era o cerere de sprijin financiar din partea tatălui meu, completată cu o listă lungă de consecințe dacă nu mă conformam. Sincer, eram în șoc, dar la un moment dat am găsit situația chiar amuzantă. Soțul meu nu avea idee ce se întâmpla pentru că știa foarte puține despre trecutul meu.
– Cum ai putut să uiți de nepotul tău atât de repede? A fost ziua lui, tocmai a împlinit 16 ani! Înțeleg că ne-am îndepărtat, dar Andrei este nepotul tău!
Problema este că doar îmi doream nepoți! Mai mult decât atât—am cerut nepoți! Dar acum, nu-mi pot vedea nici măcar propriul copil… Am născut un fiu.
„Mama tatălui meu nu m-a considerat niciodată, de parcă nu eram nepoata ei,” se plânge Emilia prietenei sale. „Imaginează-ți cum e să fii complet ignorată.”
Am șaizeci de ani și nu am mai lucrat de trei ani. Soțul meu a murit când fiica noastră, Ana, avea doar opt ani. De atunci, am crescut-o singură. Acum este adultă și abia mai vorbește cu mine. Când era copil, Ana era mereu amabilă și bine-crescută, excela la școală și mă ajuta acasă. Dar lucrurile s-au schimbat, iar în această primăvară nu am fost invitată la ziua ei de naștere.
