Cina de ieri nu mai există: Povestea unei femei între iubire și epuizare

— Irina, iar ai încălzit ciorba de ieri? Ți-am spus că nu-mi place mâncarea veche!
Vocea lui Radu răsună din bucătărie, tăioasă ca un cuțit. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Îmi vine să țip, dar mă abțin. În ultimul timp, orice discuție despre mâncare se transformă într-o ceartă.

Mă uit la ceas: e 19:30. Azi am venit târziu de la serviciu, am trecut pe la mama să-i duc medicamentele, iar când am ajuns acasă, tot ce-mi doream era să mă așez cinci minute pe canapea. Dar Radu aștepta cina proaspătă. Nu contează că am gătit ieri o oală mare de ciorbă de perișoare — pentru el, orice nu e făcut în ziua respectivă e „vechi” și „fără gust”.

— Radu, n-am avut timp azi… Am avut o zi grea la birou și am fost și la mama. Ciorba e bună, am încălzit-o doar…
— Nu mă interesează! Dacă nu poți găti zilnic, spune-mi! Mă descurc eu altfel.

Îl aud trântind ușa frigiderului. Mă simt mică, neputincioasă. Mă întreb dacă exagerez sau dacă el chiar nu vede cât mă străduiesc. Înainte să mă căsătoresc cu Radu, nu mi-am imaginat că o să ajung să urăsc mirosul de ceapă prăjită sau sunetul cratițelor pe aragaz.

Când ne-am cunoscut, era atent, glumeț, mă făcea să râd. Îmi aducea flori fără motiv și spunea că sunt femeia visurilor lui. Dar după nuntă, lucrurile s-au schimbat încet-încet. A început cu mici observații: „Mama făcea mâncare proaspătă în fiecare zi”, „Nu-mi place să mănânc de două ori același fel”. La început am râs, apoi am încercat să-i fac pe plac. Dar după trei ani de gătit zilnic, simt că nu mai pot.

— Irina, ai terminat cu vasele? Vreau să fac un ceai.

Mă șterg pe mâini și ies din bucătărie fără să răspund. În dormitor, mă privesc în oglindă: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, tricoul pătat cu sos de roșii. Unde e fata care visa la o familie fericită?

Într-o seară, după o altă ceartă legată de mâncare, am sunat-o pe sora mea, Laura.

— Nu mai pot, Laura! Parcă trăiesc într-un concurs culinar zilnic. Dacă nu gătesc ceva nou în fiecare zi, se supără. Nu mai am timp de nimic altceva!
— Irina, ai încercat să-i explici cât te obosește? Poate nici nu-și dă seama…
— I-am spus de zeci de ori! Zice că exagerez și că „nu e mare lucru să fierbi niște cartofi”.

Laura oftează la capătul firului.
— Poate ar trebui să-l lași o săptămână fără nimic proaspăt. Să vadă cum e.

Am încercat. Am lăsat frigiderul gol două zile. Radu a comandat pizza și a făcut glume sarcastice: „Vezi? Se poate trăi și fără mâncare gătită”.

Într-o duminică dimineață, când încercam să fac clătite pentru Mara, fetița noastră de patru ani, Radu a intrat în bucătărie bombănind:

— Iar faci clătite? Nu poți găti ceva serios?
Mara s-a uitat la mine speriată. Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Radu, te rog… E duminică. Mara vrea clătite.
— Da’ eu ce mănânc?

Am lăsat tigaia din mână și am ieșit pe balcon plângând. M-am întrebat dacă nu cumva problema e la mine — poate nu sunt suficient de bună ca soție sau mamă.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Am stat cu Mara în brațe și i-am spus povești până a adormit. Apoi am deschis laptopul și am început să caut soluții: grupuri de suport pentru femei, forumuri despre relații toxice, articole despre burnout-ul casnic.

A doua zi dimineață, i-am spus lui Radu:
— De azi înainte gătesc o dată la două zile. Dacă nu-ți convine, poți găti tu sau poți comanda ce vrei.

A izbucnit:
— Cum adică? Asta-i treaba ta! Eu muncesc toată ziua!
— Și eu muncesc! Și eu sunt obosită! Nu mai pot continua așa!

A urmat o ceartă lungă. Mara s-a ascuns sub masă. Am plâns amândoi — el de furie, eu de neputință.

În zilele următoare a fost rece cu mine. A comandat mâncare sau a plecat la mama lui să mănânce. Eu am continuat să gătesc doar când aveam timp și chef. Am început să ies mai des cu Mara în parc sau la film. Am redescoperit bucuria micilor plăceri: o cafea băută în liniște dimineața, o carte citită înainte de culcare.

După două săptămâni, Radu a venit acasă cu o pungă de legume și carne.
— Hai să gătim împreună azi? Poate facem ceva bun…

Nu știu dacă s-a schimbat cu adevărat sau doar s-a speriat că mă pierde. Dar pentru prima dată după mult timp am simțit că respir.

Acum mă uit la viața mea și mă întreb: câte femei trăiesc ca mine? Câte dintre noi ne pierdem printre cratițe și așteptări nerealiste? Oare chiar trebuie să alegem între liniștea noastră și confortul celuilalt?