Între Ciocan și Nicovală: Cum Nașterea Fetiței Noastre A Destrămat Familia (și Cum Am Încercat Să O Refacem)

— Nu-i dai destul lapte, de-aia plânge! a tunat vocea soacrei mele, Maria, în timp ce încercam să-mi liniștesc fetița, proaspăt adusă acasă din maternitate. Mâinile îmi tremurau, ochii îmi ardeau de oboseală, iar inima mi se strângea la fiecare reproș. Soțul meu, Radu, stătea între noi, cu privirea pierdută, incapabil să spună ceva.

Așa a început totul. Nu cu bucurie, nu cu zâmbete, ci cu o ceartă mocnită care plutea în aer ca un nor greu. Maria s-a mutat la noi „ca să ajute”, dar ajutorul ei însemna să-mi critice fiecare gest: cum țin copilul, cum îl schimb, cum îl alăptez. „Pe vremea mea nu făceam atâtea mofturi”, spunea ea mereu, iar eu simțeam că mă sufoc.

Într-o seară, după ce am reușit cu greu să adorm fetița, am coborât în bucătărie. Maria stătea la masă și tăia legume cu mișcări nervoase. — Nu știu ce-i cu fata asta a ta, parcă nu-i niciodată mulțumită. Pe Radu nu l-am crescut așa! Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. — E copilul MEU, Maria! Poate ar trebui să mă lași să fiu mamă! Am spus-o mai încet decât aș fi vrut, dar destul de clar încât să se oprească din tăiat.

Radu a venit după mine în dormitor. — Te rog, încearcă să nu te cerți cu mama… Știi că vrea doar binele. — Binele cui? am izbucnit eu. Al ei? Al nostru? Al copilului? Pentru prima dată în viață, nu mai știam cine sunt și ce vreau. Mă simțeam ca o străină în propria casă.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel: plânsete de copil, reproșuri de la Maria, tăceri apăsătoare de la Radu. Îmi venea să fug. Într-o noapte, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, cu fetița la piept. M-am întrebat dacă toate mamele trec prin asta sau doar eu sunt atât de slabă.

A doua zi dimineață, Maria a intrat peste mine în cameră fără să bată. — Trebuie să mergem la biserică să-i facem molifta! Nu se poate altfel! — Dar medicul a zis să nu scoatem copilul încă… — Medicul! Ce știe el? Eu am crescut trei copii și toți sunt sănătoși! Am simțit că explodez. — Maria, te rog! E copilul meu! Lasă-mă să decid!

În ziua aceea, Radu a plecat la serviciu fără să mă privească. Am rămas singură cu Maria și cu fetița care plângea neîncetat. M-am simțit prizonieră în propria casă. Am sunat-o pe mama mea, Ileana. — Mamă, nu mai pot… Simt că o să cedez! — Draga mea, pune-ți limitele! Spune-i clar ce vrei! Dar cum să-i spun? Maria era ca un tanc: nu asculta pe nimeni.

Seara, când Radu s-a întors acasă, i-am spus că nu mai pot continua așa. — Ori pleacă mama ta, ori plec eu! El s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat. — Nu poți să-mi pui asemenea condiții! E mama mea! — Și eu sunt soția ta! Și mama copilului tău! Cine contează mai mult?

A urmat o ceartă cumplită. Maria a început să plângă și să spună că nu e dorită, că nimeni nu o respectă. Radu s-a retras în birou și a trântit ușa. Eu am rămas singură cu fetița care plângea din nou.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului și m-am gândit la toate sacrificiile pe care le făcusem pentru familia asta: am renunțat la job ca să pot avea grijă de copil, am acceptat ca Maria să stea cu noi „temporar”, am tăcut când mi-a fost greu. Dar până când?

A doua zi dimineață am făcut ceva ce nu credeam că voi avea curaj vreodată: i-am spus Mariei că trebuie să plece. — Îmi pare rău dacă te-am rănit, dar am nevoie de spațiul meu. Vreau să fiu mamă pentru copilul meu fără să mă simt judecată la fiecare pas.

Maria s-a uitat la mine lung și n-a zis nimic. A doua zi și-a făcut bagajele și a plecat la sora ei din Bacău. Radu n-a vorbit cu mine două zile. Apoi, într-o seară târzie, a venit lângă mine și m-a luat de mână.

— Poate ai dreptate… Poate am greșit că n-am fost de partea ta. Dar mi-e greu… E mama mea.

— Știu că ți-e greu, i-am spus printre lacrimi. Dar și mie mi-e greu. Trebuie să fim o echipă pentru fetița noastră.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Maria venea doar în vizită scurtă și încerca să nu se bage prea mult. Eu am început să merg la terapie ca să-mi regăsesc echilibrul pierdut.

Încet-încet am învățat să pun limite și să spun ce simt fără teamă că voi fi judecată sau respinsă. Relația cu Radu s-a schimbat: nu mai suntem perfecți, dar suntem sinceri unul cu altul.

Uneori mă gândesc dacă am făcut bine sau rău. Dacă n-am fost prea dură cu Maria sau prea slabă cu Radu. Dar apoi îmi privesc fetița dormind liniștită și știu că am ales ce era mai bine pentru noi.

Oare câte femei trăiesc același coșmar? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” atunci când toți ceilalți cred că știu mai bine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?