Legături de sânge: Îndoieli, iertare și curajul de a merge mai departe

— Nu pot să cred că ai ajuns să mă întrebi așa ceva, Rareș! am izbucnit, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji. Stăteam în bucătăria noastră mică din Bacău, cu fetița noastră, Ilinca, dormind în camera alăturată. Rareș mă privea cu ochii roșii, obosiți, iar între noi plutea o tăcere grea, spartă doar de ploaia care bătea în geam.

— Nu eu… mama a zis… a început el, dar vocea i s-a frânt. — Elena mi-a spus că… că Ilinca nu seamănă cu mine. Că poate… poate nu e a mea.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu era prima dată când soacra mea încerca să ne despartă, dar niciodată nu fusese atât de crudă. Îmi amintesc și acum privirea ei rece, cuvintele aruncate ca niște săgeți: „Rareș, uită-te bine la copil. Nu vezi că are ochii verzi? În familia noastră nimeni n-a avut ochi verzi.”

Am crescut într-o familie simplă din Roman, unde adevărul și onoarea erau mai presus de orice. M-am îndrăgostit de Rareș la facultate, la Iași. Ne-am mutat împreună după ce am terminat studiile și am crezut că nimic nu ne poate despărți. Dar Elena nu m-a plăcut niciodată. Pentru ea eram „fata aia săracă”, „provinciala”, „fără sânge bun”.

După ce am născut-o pe Ilinca, Elena a venit să ne ajute. Sau cel puțin așa am crezut. În realitate, fiecare gest al ei era o încercare de a mă face să mă simt mică: „Nu știi să ții copilul”, „Nu gătești ca lumea”, „Rareș merita mai mult”. Dar cel mai tare m-a durut când am auzit-o vorbind cu Rareș la telefon: „Ești sigur că e copilul tău?”

În acea seară, Rareș a venit acasă tăcut. S-a uitat la Ilinca și apoi la mine. Am știut imediat ce se întâmplase. Am încercat să-i explic: „Rareș, Ilinca e copilul tău! Cum poți să crezi altceva?” Dar el era deja prins în plasa îndoielii.

— Penelope, nu zic că nu te cred… dar dacă… dacă mama are dreptate?

— Vrei să facem test ADN? am întrebat eu, cu vocea tremurândă.

El a dat din cap că da. Am simțit cum tot ce construisem împreună se prăbușea. În acele zile am trăit ca doi străini sub același acoperiș. Rareș era distant, iar eu mă simțeam ca o prizonieră în propria casă. Elena venea zilnic și îmi analiza fiecare mișcare.

— Vezi? Nici nu știe să schimbe scutecul corect! îi spunea lui Rareș.

M-am refugiat în camera Ilincăi și am plâns ore întregi. M-am întrebat dacă nu cumva chiar eu greșisem undeva. Dacă nu eram destul de bună pentru familia lor. Dar când o priveam pe Ilinca dormind liniștită, știam că trebuie să lupt pentru ea.

Testul ADN a venit după două săptămâni de coșmar. Rareș l-a deschis tremurând. Când a citit rezultatul — „Rareș Popescu este tatăl biologic al Ilincăi Popescu” — l-au podidit lacrimile.

— Iartă-mă… iartă-mă, Penelope! Nu știu ce-a fost cu mine…

L-am privit lung. Îl iubeam, dar rana era adâncă.

— Nu pe mine trebuie să mă convingi, Rareș. Ci pe tine însuți. Și pe mama ta.

Elena a refuzat să creadă rezultatul testului. A spus că „sigur s-au încurcat analizele” și că „tot nu e ceva în regulă cu fata asta”. Atunci am simțit că trebuie să pun o limită.

— Rareș, ori suntem o familie și punem granițe clare cu mama ta, ori eu nu mai pot continua așa.

A urmat cea mai grea discuție din viața noastră. Rareș s-a dus la Elena și i-a spus răspicat: „Mama, Penelope e soția mea și Ilinca e fiica mea. Dacă nu poți accepta asta, te rog să nu mai vii la noi.”

Elena a plâns, m-a acuzat că i-am furat băiatul și că „o să vă pară rău”. Dar pentru prima dată în viață m-am simțit puternică. Am ales să-mi apăr familia.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Rareș a început să-și vadă mama mai rar și doar singur. Eu am mers la terapie ca să pot vindeca rănile lăsate de suspiciuni și vorbe grele.

Într-o zi, Ilinca a făcut primii pași spre mine și spre Rareș. Ne-am privit și am știut că totul merită — fiecare lacrimă, fiecare ceartă, fiecare noapte nedormită.

Acum mă uit la Ilinca cum doarme liniștită și mă întreb: oare câte familii sunt distruse de răutatea sau frica altora? Cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge” și să ne apărăm dragostea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?