Flăcări stinse între legături de sânge

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! vocea lui Vlad răsună ca un tunet în sufrageria noastră mică, cu pereți galbeni, scorojită de ani și certuri. Mă uit la el, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Mama, din bucătărie, trântește oala pe aragaz și bombăne ceva despre „copii nerecunoscători”.

Aveam douăzeci și șase de ani și mă simțeam prinsă între două lumi: familia mea, cu toate dramele și așteptările ei sufocante, și Vlad, iubitul meu din liceu, care părea să se stingă încet lângă mine. Cândva râdeam împreună până târziu în noapte, visam la o casă a noastră și la copii cu ochi verzi. Acum, fiecare zi era o luptă surdă: el cu frustrările lui, eu cu neputința de a-l mai ajuta.

— Ilinca, tu chiar nu vezi? Nu mai suntem noi! Nu mai e nimic între noi! Vlad își trece mâna prin păr, disperat. — De ce te agăți?

Nu știu ce să-i răspund. Poate pentru că mi-e frică să fiu singură. Poate pentru că tata a plecat când aveam opt ani și am jurat că eu nu voi abandona niciodată pe nimeni. Sau poate pentru că mama îmi repetă mereu că „o femeie trebuie să știe să țină o familie unită, orice ar fi”.

În seara aceea, după ce Vlad a trântit ușa și a plecat fără să se uite înapoi, am rămas singură cu gândurile mele. Am ieșit pe balconul îngust, am privit luminile blocurilor din cartierul nostru din Ploiești și am simțit cum mă apasă un gol imens în piept.

A doua zi dimineață, mama a venit la mine cu cafeaua:
— Ilinca, nu-l lăsa să-ți scape! Bărbații sunt toți la fel, dar măcar Vlad e muncitor. Ce-o să zică lumea dacă vă despărțiți?

Mi-am mușcat buza. Nu voiam să-i spun că Vlad nu mai era același. Că nu mai râdea la glumele mele, că serile noastre erau tăceri apăsătoare. Că mă simțeam invizibilă lângă el.

La serviciu, la farmacie, colegele mă întrebau mereu:
— Ce mai face Vlad? Când vă luați?

Zâmbeam fals și schimbam subiectul. Nimeni nu știa că acasă ne certam pentru orice: pentru bani, pentru lipsa timpului, pentru visurile pe care le-am abandonat amândoi.

Într-o duminică, tata a apărut pe neașteptate la ușă. Nu-l mai văzusem de ani buni. Avea părul alb și ochii triști.
— Ilinca… pot să intru?

Mama s-a încruntat, dar eu i-am făcut semn să intre. Am stat ore întregi la masă, vorbind despre nimicuri. La plecare, tata mi-a spus încet:
— Să nu faci greșeala mea. Să nu rămâi unde nu ești iubită doar de frică.

Vorbele lui m-au urmărit zile întregi. Într-o seară, când Vlad s-a întors acasă târziu și nici măcar nu m-a salutat, am simțit că ceva s-a rupt definitiv.

— Vlad… trebuie să vorbim.

S-a uitat la mine obosit.
— Știu ce vrei să spui. Și eu simt la fel.

Nu am plâns atunci. Am simțit doar o liniște ciudată. Am împărțit lucrurile în tăcere: el a luat chitara și câteva haine, eu am rămas cu amintirile și cu pisica noastră, Mimi.

Mama a făcut o criză de nervi:
— Cum poți să fii atât de egoistă? O să rămâi singură toată viața! Cine te mai ia acum?

Am ieșit din casă fără să-i răspund. Am mers pe străzi până târziu, încercând să-mi adun gândurile. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă am distrus singura șansă la fericire.

În lunile care au urmat, am început să mă descopăr pe mine însămi. Am mers la terapie, am citit cărți despre curaj și iertare. Am început să ies cu prietenele mele vechi și să râd din nou.

Mama încă spera că mă voi împăca cu Vlad. Tata mi-a trimis un mesaj scurt: „Sunt mândru de tine.”

Uneori mă întreb dacă iubirea chiar poate supraviețui când totul în jur se destramă. Dacă merită să lupți pentru ceva ce nu mai există sau dacă e mai bine să lași flacăra să se stingă și să mergi mai departe.

Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar ca să nu dezamăgim pe alții? Câți alegem liniștea aparentă în locul adevărului dureros? Voi ce ați face în locul meu?