Scrisoare către amanta soțului meu — Cinci ani mai târziu: Acum ești doar o amintire urâtă

— Nu pot să-ți spun pe nume. Nu pot nici măcar acum, după cinci ani, să-ți rostesc numele fără să simt cum mi se strânge stomacul. Pentru mine ai rămas doar „cealaltă femeie”, cea care a încercat să-mi fure soțul și tatăl copiilor mei.

Era o seară ploioasă de noiembrie când am găsit mesajul. Mă uitam la televizor, copiii dormeau deja, iar Mihai — soțul meu de doisprezece ani — făcea duș. Telefonul lui vibra insistent pe masă. Nu eram genul care să-i verifice telefonul, dar ceva în mine s-a rupt în clipa aia. Am citit mesajul tău: „Mi-e dor de tine. Abia aștept să te văd mâine.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am stat câteva minute cu ochii în gol, încercând să găsesc o explicație logică. Poate era o glumă, poate era un spam… Dar nu, mesajele curgeau unul după altul, cu promisiuni, cuvinte dulci, planuri pentru un viitor în care eu nu existam.

Când Mihai a ieșit din baie, l-am privit direct în ochi și i-am spus:
— Cine e?
A tăcut. S-a uitat la mine ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață. Apoi a început să plângă. Nu am să uit niciodată sunetul acela — nu era plâns de vinovăție, ci de frică. Frică să nu piardă tot ce avea.

— E doar o prostie, a zis el. Nu înseamnă nimic.

Dar eu știam că nu era așa. Știam că tu existai cu adevărat, că nu erai doar o fantezie de moment. Știam că îi dădusei ceva ce eu nu-i mai puteam da: iluzia că e din nou tânăr, dorit, liber.

În zilele care au urmat, am trăit ca într-un coșmar din care nu mă puteam trezi. Mama mea îmi spunea să-l iert — „Toți bărbații greșesc la un moment dat.” Prietena mea cea mai bună, Ioana, îmi spunea să-l dau afară din casă: „Odată trădător, mereu trădător.”

Dar eu nu știam ce vreau. Îl iubeam pe Mihai, dar mă uram pe mine pentru slăbiciunea asta. Mă uitam la copiii noștri, Ana și Vlad, și mă întrebam dacă merită să le stric viața pentru orgoliul meu rănit.

Tu ai continuat să-l cauți. Știu asta pentru că am văzut mesajele tale, am simțit parfumul tău pe cămașa lui, am găsit bilețele ascunse prin buzunarele hainei lui. Ai încercat să-l convingi că eu sunt doar o povară, că tu ești viitorul lui.

Într-o zi, te-am sunat. Vocea ta era calmă, sigură pe tine.
— Ce vrei? mi-ai spus fără nicio urmă de rușine.
— Să știi că nu vei câștiga nimic din asta.
Ai râs scurt:
— Dacă nu eram eu, era alta. Poate ar trebui să te întrebi de ce a ajuns la mine.

M-am prăbușit atunci. Am plâns ore întregi în baie, cu capul între genunchi, încercând să-mi adun bucățile sufletului sfâșiat. M-am întrebat dacă ai dreptate. Dacă vina era a mea. Dacă nu cumva eu l-am împins spre tine prin rutina zilnică, prin oboseala acumulată, prin lipsa de atenție.

Au urmat luni de tăcere între mine și Mihai. Dormeam în camere separate. Vorbeam doar despre copii sau facturi. El încerca uneori să se apropie de mine, dar eu ridicam un zid invizibil între noi.

Într-o seară, Ana m-a întrebat:
— Mami, tu și tati vă mai iubiți?
Atunci am realizat cât de mult îi afectase pe copii toată povestea asta. Am decis că trebuie să fac ceva — pentru ei, dacă nu pentru mine.

Am început terapia de cuplu. La început a fost greu; fiecare ședință era ca o rană deschisă. Am aflat lucruri despre Mihai pe care nu le știam — cât de singur se simțea uneori lângă mine, cât de mult îl apăsa presiunea financiară, cât de mult îi lipsea pasiunea din tinerețe.

Dar am aflat și lucruri despre mine: cât de mult mă neglijasem ca femeie, cât de mult mă transformasem într-o umbră a celei care eram odată.

Încet-încet, am început să ne regăsim. Nu a fost ușor și nici nu pot spune că am uitat totul. Dar am ales să iert — nu pentru Mihai sau pentru tine, ci pentru mine însămi.

Cinci ani mai târziu, încă suntem împreună. Copiii au crescut frumos, iar eu am reînvățat să mă iubesc pe mine însămi înainte de a-l iubi pe altcineva.

Tu? Tu ai rămas doar o amintire urâtă într-un capitol dureros al vieții mele. Nu-ți port ură; îți port doar indiferență. Ai pierdut bătălia fără să știi măcar ce ai pierdut cu adevărat: o familie unită prin suferință și vindecare.

Mă întreb uneori: câte femei trec prin ceea ce am trecut eu? Câte aleg să lupte și câte aleg să plece? Oare există vreodată un răspuns corect sau doar alegerea care doare mai puțin?