Cât valorează sacrificiul unui părinte?

— Dario, ai văzut fluturașul de pensie al lui tata? Nu-l găsesc nicăieri! vocea mamei răsună din bucătărie, tăioasă, cu o neliniște pe care o recunosc prea bine. Mă uit la ecranul laptopului, încercând să ignor valul de iritare care mă cuprinde de fiecare dată când părinții mei aduc vorba despre bani.

— Nu știu, mamă, poate l-a pus tata la locul lui, răspund fără să-mi ridic ochii din monitor.

În sufragerie, tata stă pe canapea, cu mâinile în poală, privind absent la televizor. Are ochii obosiți, iar obrajii îi sunt brăzdați de riduri adânci. De când a ieșit la pensie, pare că s-a micșorat, ca și cum viața i-ar fi luat din statură odată cu ultimul salariu.

— Dario, vino puțin, te rog, îmi spune el încet.

Mă ridic fără chef și mă așez lângă el. Simt mirosul de cafea veche și de haine spălate prea des. Tata scoate din buzunar un plic mototolit și mi-l întinde.

— Uite, ăsta e fluturașul. Să nu-i spui mamei că l-am uitat aici. Nu vreau să se supere iar.

Îl privesc pentru o clipă. 1.980 de lei. Atât primește tata după 38 de ani de muncă la CFR. Mă strânge un nod în gât, dar îl alung repede. Mereu am considerat că nu e treaba mea să mă amestec în problemele lor financiare.

— E ok, tata. O să-i spun că l-am găsit eu pe birou.

Se uită la mine cu o tristețe pe care nu i-am mai văzut-o niciodată. — Dario, tu crezi că am făcut destul pentru voi?

Întrebarea mă lovește ca un pumn în stomac. Nu știu ce să răspund. Îmi amintesc toate certurile din adolescență, toate reproșurile mele că nu avem destui bani pentru excursii sau haine de firmă. Tata tăcea mereu și pleca în grădină sau se apuca să repare ceva prin casă.

— Ai făcut tot ce ai putut, tata, spun încet, dar nu sunt sigur că mă crede nici el, nici eu.

În seara aceea, mama gătește ciorbă de perișoare și ne așezăm toți trei la masă. Tensiunea plutește între noi ca un abur greu. Mama oftează și începe să vorbească despre facturi, despre cât s-au scumpit toate și despre cum nu ne mai ajung banii nici pentru medicamentele lui tata.

— Dario, tu nu ai putea să contribui puțin mai mult? Ai salariu bun la firmă… mă întreabă ea cu voce joasă.

Simt cum mă înroșesc la față. — Mamă, am și eu ratele mele… Nu pot să vă dau tot timpul bani.

Tata tace. Își frământă mâinile sub masă și privește în gol. În acea clipă îmi dau seama cât de mult l-am rănit de-a lungul anilor cu indiferența mea. El nu a cerut niciodată nimic pentru el. Tot ce a făcut a fost pentru noi.

În noaptea aceea nu pot dormi. Mă plimb prin casă și mă uit la fotografiile vechi: tata tânăr, cu mine pe umeri la mare; tata râzând cu mama la nunta lor; tata muncind în grădină, transpirat și fericit că poate pune ceva pe masă.

A doua zi dimineață îl găsesc pe tata în curte, udând florile mamei. Mă apropii încet și îl privesc cum își mișcă mâinile tremurânde peste petalele roșii de mușcată.

— Tata… îmi pare rău că nu am fost mai atent la tine. Că nu te-am întrebat niciodată cum te simți sau dacă ai nevoie de ceva.

Se oprește din udat și mă privește lung.

— Nu trebuie să-ți pară rău, Dario. Așa sunt tații… Nu spun nimic, doar fac ce trebuie făcut.

Lacrimi îmi urcă în ochi și le șterg repede, rușinat.

— Dar eu vreau să știu acum… Spune-mi ce simți.

Tata zâmbește trist. — Simt că am obosit. Că nu mai pot să vă ajut cum aș vrea. Și mi-e teamă că n-am fost destul pentru tine.

Îl iau în brațe pentru prima dată după mulți ani. Simt cât e de fragil și cât de mult a îmbătrânit fără ca eu să observ.

În zilele următoare încerc să fiu mai prezent acasă. Îl ajut pe tata la grădinărit, vorbim despre trenuri și despre vremurile când mergeam împreună la pescuit pe Olt. Mama ne privește din prag și zâmbește pentru prima dată după mult timp.

Dar liniștea nu durează mult. Într-o seară, primesc un telefon de la fratele meu mai mic, Radu:

— Dario, ai auzit? Tata a leșinat în curte! L-au dus la spital!

Mă prăbușesc pe scaun, cu telefonul strâns în palmă. Ajung la spital într-o oră și îl găsesc pe tata întins pe un pat alb, cu perfuzia în mână și ochii pierduți spre tavan.

— Dario… ai venit…

Îi strâng mâna și simt cât e de rece.

— Sunt aici, tata. Nu plec nicăieri.

Doctorul ne spune că are probleme cu inima și că ar fi trebuit să vină mai demult la control. Dar n-a vrut să cheltuie banii pe doctori.

— Am vrut să vă las vouă tot ce am… șoptește tata printre lacrimi.

În acea noapte stau lângă el și îi povestesc tot ce n-am avut curaj să-i spun: cât l-am iubit mereu, chiar dacă n-am arătat-o; cât de mult regret că n-am fost mai recunoscător; cât mi-aș dori să pot da timpul înapoi.

Tata se stinge liniștit două zile mai târziu. La înmormântare, casa e plină de vecini care povestesc despre bunătatea lui și despre cum i-a ajutat pe toți fără să ceară nimic în schimb.

Acum stau singur în camera lui și privesc fluturașul acela de pensie mototolit. Mă întreb: oare cât valorează sacrificiul unui părinte? Și câți dintre noi ne dăm seama prea târziu cât au făcut pentru noi cei care ne-au crescut?