Cina tăcerii: Povestea unei căsnicii care m-a adus la marginea prăpastiei

— Nu mai pune sare, Livia, știi că nu-mi place! vocea lui Sorin a tăiat aerul din bucătărie ca un cuțit. Mâna mi-a tremurat deasupra oalei cu ciorbă, iar lingura a căzut cu zgomot pe gresie. Am simțit privirea lui rece, evaluatoare, și am știut că urmează să fiu certată din nou pentru un detaliu mărunt.

— Îmi pare rău, am murmurat, încercând să-mi ascund lacrimile. Maria, fiica noastră de doisprezece ani, s-a uitat la mine cu ochi mari, speriați. Știa și ea că liniștea noastră e doar o iluzie subțire, gata să se rupă la orice adiere de vânt.

Așa arăta fiecare seară în casa noastră: eu, încercând să fiu invizibilă, să nu deranjez, să nu greșesc. Sorin era mereu nemulțumit — ba de mâncare, ba de felul în care aranjam hainele sau de notele Mariei. Nu ridica niciodată vocea prea tare, nu m-a lovit niciodată, dar fiecare cuvânt al lui era ca o palmă peste suflet.

M-am măritat cu Sorin la douăzeci și doi de ani. Era frumos, ambițios și părea că mă iubește. Mama mi-a spus atunci: „Livia, ai grijă să nu-l superi. Bărbații nu suportă femeile încăpățânate.” Am ascultat-o. Am învățat să tac, să-mi ascund dorințele, să mă mulțumesc cu puțin. Visam să devin profesoară de limba română, dar după ce s-a născut Maria, Sorin a spus că e mai bine să stau acasă. „Cine are grijă de copil dacă tu ești la școală?”

Anii au trecut unul după altul, fiecare la fel de cenușiu. Prietenele mele s-au îndepărtat — „Ești mereu ocupată cu familia”, îmi spuneau. Mama a murit acum trei ani și atunci am simțit că nu mai am pe nimeni care să mă asculte cu adevărat. Singura mea alinare era Maria, dar nici cu ea nu puteam vorbi deschis. Nu voiam să-i stric imaginea despre tatăl ei.

Într-o zi de toamnă, Maria a venit acasă plângând. „Tata a țipat la mine în fața colegilor mei! Toți au râs de mine!” Am simțit cum mi se rupe inima. Am încercat să-l confrunt pe Sorin seara:

— Sorin, te rog, încearcă să fii mai blând cu Maria. E doar un copil…

— Nu-mi spune tu cum să-mi educ fata! Dacă nu-ți convine, poți pleca!

Am înghețat. Pentru prima dată în viață m-am întrebat: chiar pot pleca? Unde? Cu ce bani? Nu aveam serviciu, nu aveam economii, nu aveam pe nimeni care să mă ajute.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la tavan și am simțit cum mă sufoc sub greutatea propriei neputințe. M-am întrebat dacă viața mea chiar asta înseamnă: să fiu o umbră în propria casă.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Ana, o fostă colegă de liceu: „Livia, am nevoie de cineva care să mă ajute cu meditații pentru fiica mea. Te interesează?”

Am simțit o scânteie de speranță. Am acceptat imediat și am început să merg la Ana de două ori pe săptămână. Pentru prima dată după mulți ani, cineva îmi mulțumea sincer pentru ceea ce făceam. Fetița Anei a început să ia note mai bune și Ana mi-a spus într-o zi:

— Livia, ai un dar! De ce nu te angajezi ca profesoară?

Am zâmbit amar: — Cine m-ar angaja acum? N-am mai lucrat de doisprezece ani…

— Nu e niciodată prea târziu! Dacă vrei, te ajut eu cu CV-ul.

Am început să visez din nou. Seara i-am spus lui Sorin:

— M-am gândit să încerc să mă angajez ca profesoară suplinitoare.

A râs disprețuitor: — Și cine crezi că te-ar lua? Stai acasă și ai grijă de familie! Nu avem nevoie de bani în plus.

M-am simțit mică și neînsemnată. Dar ceva în mine s-a schimbat. Am continuat meditațiile pe ascuns și am început să trimit CV-uri la școli din oraș.

Într-o zi am primit un telefon: „Doamna Livia Popescu? Suntem interesați să vă cunoaștem pentru un post de suplinitor.” Am simțit că plutesc.

Când i-am spus lui Sorin că am fost chemată la interviu, a făcut o criză:

— Dacă pleci la serviciu, nu mai ai ce căuta în casa asta!

Maria a venit lângă mine și mi-a luat mâna:

— Mama, te rog… fă ce simți tu! Eu sunt cu tine!

Atunci am știut că trebuie să aleg: între frica paralizantă și șansa la o viață nouă.

Am plecat la interviu cu inima cât un purice. M-au primit cu brațele deschise. Când m-am întors acasă și i-am spus lui Sorin că am acceptat postul, a urlat:

— Ești o nerecunoscătoare! Tot ce am făcut pentru tine!

Am strâns-o pe Maria în brațe și i-am spus:

— De azi înainte vom fi bine. O să vezi!

Au urmat luni grele: certuri, amenințări, nopți nedormite. Dar fiecare zi la școală era o gură de aer proaspăt. Încet-încet am început să cred din nou în mine.

Acum stau la masa din bucătăria noastră mică — doar eu și Maria — și simt liniștea pe care n-am avut-o niciodată. Încă îmi este teamă uneori, încă mă întreb dacă am făcut bine. Dar știu că nu mai pot trăi în umbră.

Oare câte femei ca mine mai există? Câte dintre noi își sacrifică visele pentru liniștea aparentă a familiei? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?