Oaspete în casa propriei fiice: Povestea Mariei

— Mama, te rog, nu mai pune mâna pe lucrurile din bucătărie fără să mă întrebi! Am nevoie de ordine aici, altfel nu mai știu unde găsesc nimic!
Vocea Irinei răsună tăios, ca un cuțit care taie aerul dens al dimineții. Mă opresc cu mâinile pe borcanul cu zahăr, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Nu voiam decât să-i fac cafeaua așa cum îi plăcea când era copilă. Dar aici, în casa ei, fiecare gest al meu pare să fie o greșeală.

De când a murit Mihai, soțul meu, liniștea casei noastre din sat devenise insuportabilă. M-am gândit că la oraș, lângă Irina și familia ei, voi găsi alinare. Când am sunat-o să-i spun că vreau să mă mut la ea, a ezitat o clipă, dar apoi a acceptat. „Sigur, mamă, vino. Nu trebuie să fii singură.” Am simțit atunci un fior de speranță.

Primele zile au fost pline de promisiuni. Nepoata mea, Ana, m-a îmbrățișat cu entuziasm: „Bunico, stai cu mine la teme?” Irina părea ocupată mereu, dar mă privea cu un zâmbet forțat. Soțul ei, Radu, era politicos, dar distant. Încercam să nu deranjez, să fiu de ajutor: spălam vasele, făceam ordine prin casă, găteam mâncăruri pe care le iubeau când erau mici.

Dar încet-încet am început să simt priviri aruncate pe furiș și oftaturi nerostite. Într-o seară, am auzit-o pe Irina vorbind la telefon cu o prietenă: „E greu… parcă nu mai am spațiul meu. Mama e peste tot.” Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să fiu o povară.

Într-o zi ploioasă de noiembrie, am încercat să-i vorbesc Irinei:
— Irina, dacă te deranjez cu ceva… spune-mi. Pot să mă mut înapoi la țară.
Ea a oftat adânc:
— Mamă, nu e vorba că mă deranjezi… Doar că… aici fiecare are rutina lui. E greu să ne adaptăm toți.

Am tăcut. M-am simțit ca un obiect vechi mutat dintr-o cameră în alta — util uneori, dar niciodată cu adevărat dorit.

Zilele au început să semene între ele. Dimineața mă trezeam devreme și mă strecuram tiptil prin casă ca să nu deranjez. Îi pregăteam Anei pachetul pentru școală și îi lăsam un bilețel cu o inimioară desenată. Uneori îmi răspundea cu un zâmbet grăbit; alteori nici nu observa.

Seara stăteam în camera mică de lângă baie — camera „bunicii”, cum îi spuneau toți — și ascultam râsetele din sufragerie. Nu voiam să par invazivă, așa că rareori ieșeam dintre cei patru pereți. Uneori auzeam discuții aprinse între Irina și Radu despre bani sau despre lipsa intimității. Știam că prezența mea le apasă pe umeri ca o povară nevăzută.

Într-o sâmbătă dimineață, Ana a venit la mine cu ochii în lacrimi:
— Bunico, mama și tata se ceartă mereu de când ai venit tu…
Am simțit cum mi se rupe sufletul.
— Ana, nu e vina ta… nici a mea… Uneori oamenii mari uită să vorbească frumos când sunt obosiți sau supărați.

După acea zi, am început să mă gândesc serios dacă locul meu mai este aici. Am încercat să vorbesc cu Irina:
— Poate ar fi mai bine să mă întorc la casa mea…
Ea a izbucnit:
— Mamă! Nu vreau să pleci! Dar nici nu știu cum să facem să fie bine pentru toți…

Am plâns amândouă atunci, pentru prima dată după mult timp. Am simțit că între noi s-a ridicat un zid invizibil — zidul neputinței de a ne înțelege cu adevărat.

Într-o seară târzie, când toți dormeau, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat: oare ce înseamnă „acasă”? E locul unde te-ai născut? Sau e acolo unde ești iubit și acceptat?

A doua zi am început să caut soluții: am sunat-o pe vecina mea din sat, tanti Viorica.
— Mărioară dragă, vino acasă! Ne e dor de tine la biserică… și grădina ta e plină de buruieni!
Am zâmbit printre lacrimi.

Când i-am spus Irinei că vreau să mă întorc la țară pentru o vreme, a tăcut mult timp. Apoi m-a îmbrățișat strâns:
— Poate așa ne vom regăsi fiecare liniștea…

Am plecat într-o dimineață răcoroasă de primăvară. Ana m-a condus până la poartă și mi-a șoptit:
— Te iubesc, bunico! Să nu uiți!

Acum scriu aceste rânduri din casa mea micuță de la țară. E liniște aici — uneori prea multă — dar e liniștea mea. Îmi lipsesc Irina și Ana, dar știu că uneori dragostea are nevoie de distanță ca să respire.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi ajungem oaspeți în viețile celor pe care îi iubim cel mai mult? Și ce putem face ca să nu ne pierdem pe noi înșine încercând să fim de folos altora?