Sub Microscopul Mamei: Punctul de Rupere

— Unde ai fost, Irina? Vocea mamei mele răsună ca un ciocan în liniștea apartamentului. Mă opresc în prag, cu mâna pe clanță, încercând să-mi ascund tremurul. E ora 21:07, cu șapte minute peste ora la care trebuia să fiu acasă. Știu deja că nu va conta ce spun.

— Am stat cu Roxana să terminăm proiectul la română, răspund încet, evitându-i privirea. Știu că nu mă crede. Știe totul despre Roxana: unde locuiește, ce note are, ce certuri are cu părinții. Știe chiar și că tatăl Roxanei a fost dat afară de la serviciu acum două luni. Mama are un talent aparte să afle totul despre toți.

— Și de ce nu m-ai sunat? De ce nu mi-ai scris măcar un mesaj? Ai idee cât m-am îngrijorat? Ai idee câte lucruri se pot întâmpla într-o oră în orașul ăsta? Ochii ei mă fixează, reci și pătrunzători. Simt cum mă sufoc.

Asta e viața mea de când mă știu: sub microscopul mamei. Nu există colț de intimitate pe care să nu-l fi inspectat, niciun secret care să-i fi scăpat. Prietenii mei au început să mă evite pentru că mama îi suna pe părinții lor să verifice dacă sunt „copii buni”. Când am încercat să mă văd cu Vlad, băiatul care îmi plăcea, mama a aflat înainte să apuc să-i spun eu. L-a sunat pe tatăl lui și i-a spus că nu e potrivit pentru mine. Vlad n-a mai vorbit niciodată cu mine.

Tata nu intervine niciodată. Stă retras în sufragerie, cu ochii în televizor, ca și cum ar fi surd la țipetele noastre. Uneori îl surprind uitându-se la mine cu o tristețe resemnată, dar nu spune nimic. Poate că și el a renunțat să lupte cu mama.

În seara aceea, după ce mama își termină tirada, mă închid în camera mea și plâng. Îmi imaginez cum ar fi să pot ieși din casă fără să dau raportul, să am prieteni fără să-i fie verificați dosarele de familie, să pot iubi pe cine vreau fără ca mama să decidă dacă e „demn” de mine. Dar știu că nu se va întâmpla niciodată dacă nu fac ceva.

A doua zi la școală, îi spun Roxanei ce s-a întâmplat. Ea oftează și îmi pune mâna pe umăr.

— Irina, trebuie să faci ceva. Nu poți trăi toată viața așa. Ai încercat să vorbești serios cu ea?

— Am încercat de zeci de ori. Nu ascultă. Pentru ea, orice încercare de independență e o trădare.

Roxana mă privește cu milă și teamă. Știe că mama mea poate fi periculoasă când simte că pierde controlul.

În acea după-amiază, când ajung acasă, găsesc telefonul meu pe masă, desfăcut. Mama mi-a verificat mesajele și istoricul apelurilor.

— Ce ai vrut să ascunzi de mine? întreabă ea fără să ridice vocea. Tonul calm e mai înfricoșător decât orice țipăt.

— Nimic! E viața mea! strig eu, pentru prima dată cu adevărat furioasă.

— Viața ta? Nu există „viața ta” cât timp locuiești sub acoperișul meu! Cât timp eu te cresc și te protejez!

Mă simt prinsă într-o capcană fără ieșire. În seara aceea, iau o hotărâre: trebuie să plec. Nu mai pot respira aici.

Îmi fac bagajul în tăcere, punând câteva haine și caietele într-un rucsac. Îi scriu un bilet tatei: „Nu pot să mai stau aici. Îmi pare rău.”

Cobor scările blocului cu inima bătând nebunește. Nu am unde să merg decât la Roxana. Ea mă primește cu brațele deschise, dar părinții ei sunt speriați.

— Irina, mama ta a sunat deja la poliție! E disperată! Nu poți rămâne aici…

În acea noapte dorm pe canapeaua Roxanei, tresărind la fiecare sunet. Dimineața, poliția bate la ușă. Mă iau acasă ca pe un infractor.

Mama plânge când mă vede, dar lacrimile ei nu mă mai impresionează.

— Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Cum ai putut să pleci fără să-mi spui?

— Pentru că nu mai pot trăi sub lupa ta! Pentru că nu mai sunt copilul tău de laborator!

Tata încearcă timid să intervină:

— Maria, poate ar trebui s-o lăsăm puțin în pace…

Mama îl privește ca pe un dușman.

— Tu n-ai avut niciodată grijă de ea! Dacă nu eram eu…

Mă simt din nou mică și neputincioasă. Dar ceva s-a schimbat în mine: nu mai vreau să fiu victima ei.

În următoarele zile refuz să-i mai spun orice despre mine. Nu-i mai dau acces la telefon, nu-i mai spun unde merg sau cu cine vorbesc. Mama devine tot mai agitată, tot mai suspicioasă. Într-o seară izbucnește:

— De ce mă urăști atât de mult? Eu doar vreau să te protejez!

O privesc lung și simt cum mi se rupe sufletul.

— Nu te urăsc, mamă… Dar dacă mă iubești cu adevărat, lasă-mă să trăiesc!

Nu știu dacă m-a înțeles vreodată cu adevărat. Relația noastră s-a schimbat pentru totdeauna după acea noapte. Mama încă încearcă uneori să controleze totul, dar eu am învățat să spun „nu”. Tata a început și el să vorbească mai mult cu mine, timid, ca și cum ar vrea să recupereze anii pierduți.

Uneori mă întreb: oare câți copii trăiesc sub microscopul părinților lor? Oare cât de mult control poate suporta o inimă înainte să se rupă? Poate dragostea sufocantă fi vreodată vindecată?