Zece ani de căsnicie: Povestea Anei, între iubire și sacrificiu

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să fiu doar femeia care spală, gătește și face curat! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el răsfoia absent știrile pe telefon.

A ridicat privirea spre mine, mirat, ca și cum nu ar fi înțeles limba pe care o vorbeam. — Ana, ce-ai pățit? Nu ești tu. Ești obosită, hai, lasă astea…

Dar nu eram doar obosită. Eram epuizată. Zece ani de căsnicie, doi copii, o casă mereu plină de treburi, și eu… eu unde eram? Mă uitam în oglindă și nu mai recunoșteam femeia care visa cândva la o familie fericită. Mă transformasem în „mama copiilor” și „soția lui Mihai”, dar Ana dispăruse undeva pe drum.

Totul a început frumos. Ne-am cunoscut la facultate, la Cluj. El era băiatul serios, cu planuri mari, eu fata visătoare care voia să schimbe lumea. Ne-am mutat împreună după doi ani și ne-am căsătorit repede, cu nunta mare la țară, cu lăutari și sarmale. Eram fericiți. Apoi au venit copiii: Ilinca și Radu. Am decis să stau acasă cât sunt mici, să le ofer tot ce pot. Mihai lucra mult, aducea bani buni acasă, iar eu mă ocupam de tot restul.

La început nu mi s-a părut greu. Îmi plăcea să gătesc pentru ei, să le fac camera frumoasă, să-i văd râzând. Dar anii au trecut și am început să simt că nu mai exist decât prin ceea ce fac pentru ceilalți. Nimeni nu mă întreba dacă sunt bine sau dacă am nevoie de ceva. Copiii mă strigau doar când voiau mâncare sau ajutor la teme. Mihai venea acasă obosit și se trântea pe canapea, așteptând cina caldă.

Într-o zi, am încercat să-i spun mamei mele ce simt. — Mamă, nu mai pot… simt că nu mai sunt eu.

Ea a oftat și mi-a spus: — Așa e viața de femeie, Ana. Și eu am trecut prin asta. Trebuie să fii tare pentru familie.

Dar eu nu voiam să fiu doar tare. Voiam să fiu văzută. Să fiu iubită pentru cine sunt, nu pentru ce fac.

Într-o altă seară, după ce am pus copiii la culcare, am încercat din nou să vorbesc cu Mihai:

— Mihai, știi că n-am mai ieșit undeva doar noi doi de ani de zile?

— Ana, n-avem timp de prostii din astea! Avem rate la bancă, copiii au nevoie de haine noi… Ce vrei să facem?

— Vreau să mă vezi! Să nu mai simt că sunt doar menajera casei!

A tăcut. S-a ridicat și a plecat în dormitor fără să spună nimic.

Am plâns toată noaptea. A doua zi dimineață m-am uitat la mine în oglindă: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, hainele vechi de casă. Unde era Ana cea veselă?

Am început să scriu într-un jurnal. Seara, după ce toți adormeau, îmi vărsam sufletul pe hârtie:

„Azi am făcut ciorbă, am spălat trei mașini de rufe, am ajutat-o pe Ilinca la matematică și l-am dus pe Radu la fotbal. Nimeni nu m-a întrebat dacă sunt bine.”

Într-o zi, Ilinca a venit la mine:

— Mami, tu nu ai prietene? Nu te duci niciodată nicăieri…

M-a durut întrebarea ei mai mult decât orice reproș al lui Mihai. Mi-am dat seama că nici copiii mei nu mă văd ca pe o persoană întreagă.

Am decis să fac ceva pentru mine. M-am înscris la un curs online de fotografie — pasiunea mea din tinerețe. Când i-am spus lui Mihai, a râs:

— Ce-ți trebuie ție fotografie? Ai timp de pierdut?

— Da, am nevoie de ceva al meu! am răspuns cu o voce pe care nici eu n-o recunoșteam.

Primele lecții le-am făcut pe ascuns, noaptea târziu. Simțeam cum reînvii puțin câte puțin. Am început să ies la plimbări cu aparatul vechi primit de la tata. Am făcut poze cu florile din parc, cu apusul peste Someș, cu copiii când nu mă vedeau.

Într-o zi am postat câteva poze pe Facebook. Prietenele mele din liceu au reacționat imediat:

— Ana, ce talent ai! De ce nu faci o expoziție?

Mihai a văzut comentariile și a devenit iritat:

— Acum vrei să te faci artistă? Cine are grijă de casă?

— Pot să le fac pe amândouă! Nu vreau să renunț la mine!

A urmat o ceartă urâtă. Mi-a spus că sunt egoistă și că familia trebuie să fie pe primul loc.

— Dar eu? Eu nu fac parte din familie? Cine are grijă de mine?

A tăcut din nou.

În acea noapte am dormit pe canapea. Dimineața copiii s-au uitat mirați la mine:

— Mami, ai plâns?

— Da… dar uneori e bine să plângi ca să te regăsești.

Am început să vorbesc mai mult cu Ilinca despre visele mele. I-am arătat pozele mele preferate și i-am povestit cum visam să devin fotograf când eram mică.

— Și acum nu mai poți? m-a întrebat ea cu ochii mari.

— Ba da! Oricând poți începe din nou.

Încet-încet Mihai a început să observe schimbarea mea. Nu mai eram mereu disponibilă pentru orice nevoie a casei. Uneori îi spuneam clar: „Acum am cursul meu online.” La început s-a supărat, dar apoi a început să gătească el cina sau să-i ajute pe copii la teme.

Nu spun că totul s-a rezolvat peste noapte. Încă avem discuții aprinse despre rolurile noastre în familie. Dar acum știu cine sunt și ce vreau.

Poate că multe femei se regăsesc în povestea mea. Poate că și voi v-ați simțit invizibile în propria casă. Dar oare cât timp putem trăi fără să fim văzute cu adevărat?

Oare câte dintre noi au curajul să spună: „Eu contez!”?