Între Două Focuri: Cum Am Luptat Pentru Iubirea Mamei Mele

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu mereu eu cea care cedează! am țipat, cu telefonul strâns în palmă, lacrimile curgându-mi pe obraji. Dincolo de fir, mama tăcea. Tăcerea ei era mai grea decât orice cuvânt. Am închis brusc, tremurând, și am simțit cum o parte din mine se rupe. Asta a fost ultima noastră conversație. De atunci au trecut trei luni.

În fiecare dimineață, Vlad mă privește cu acea blândețe care mă doare. Îmi aduce cafeaua la pat și, fără să spună nimic, îmi atinge mâna. Știu ce vrea să spună: „Sun-o pe mama ta.” Dar nu pot. Nu după ce mi-a spus că nu sunt o fiică bună, că am uitat cine sunt și de unde vin doar pentru că am ales să mă mut la oraș și să-mi cresc copiii altfel decât a făcut ea.

— Nu poți să rămâi supărată la nesfârșit, îmi spune Vlad într-o seară, când copiii dorm deja. — E mama ta. Și dacă mâine nu mai e?

Îl privesc și simt cum mă sufoc. Nu înțelege. Sau poate că da, dar nu vrea să accepte cât de adâncă e rana asta. Mama a fost totul pentru mine după ce tata a murit. Am crescut împreună, două femei într-o casă mică dintr-un sat uitat de lume, unde toți știau totul despre toți. Am muncit cot la cot pe câmp, am împărțit pâinea și lacrimile. Dar când am plecat la facultate la București, ceva s-a rupt între noi.

— Tu nu mai ești fata mea! mi-a spus într-o zi, când i-am spus că vreau să rămân la oraș după ce termin studiile.

— Mamă, nu pot trăi toată viața în sat! Vreau altceva! Vreau să fiu profesoară, să am o viață a mea!

— Viața ta? Și eu ce sunt? Eu nu mai contez?

De atunci, fiecare vizită acasă era un câmp de luptă. Orice discuție se transforma într-o ceartă despre cum îmi cresc copiii, despre cum gătesc sau despre cât de rar o sun. Când s-a născut Ilinca, primul nostru copil, mama a venit la București să mă ajute. A stat două săptămâni și a plecat supărată că nu o las să facă lucrurile „cum trebuie”.

— Copilul ăsta o să crească fără rădăcini! mi-a spus înainte să plece.

Am plâns atunci ca un copil pedepsit. Vlad m-a ținut în brațe și mi-a șoptit că nu e vina mea. Dar vina asta nu m-a părăsit niciodată.

Acum, după trei luni de tăcere, primesc un mesaj de la sora mea, Raluca: „Mama nu se simte bine. Poate ar trebui să vii acasă.”

Inima mi se strânge. Îmi imaginez casa copilăriei mele, cu mirosul de pâine caldă și sunetul ploii pe acoperișul vechi. Îmi imaginez chipul mamei, obosit și încăpățânat. O parte din mine vrea să fugă acolo chiar acum; alta se teme de încă o ceartă, de încă o dezamăgire.

— Vlad, ce să fac? întreb într-o noapte târzie.

— Du-te la ea. Nu pentru ea, ci pentru tine. Să nu rămâi cu regrete.

A doua zi iau trenul spre sat. Pe drum, mă uit pe geam la câmpurile verzi și la casele mici care trec în viteză. Îmi amintesc cum mergeam cu mama la cules de porumb și cum râdeam împreună când ne prindea ploaia.

Când ajung acasă, Raluca mă întâmpină în poartă.

— E în camera ei. Nu prea vorbește cu nimeni.

Intru încet în casă. Mama stă pe pat, cu ochii pierduți pe fereastră.

— Mamă…

Nu răspunde. Mă apropii și îi iau mâna în a mea. Simt cât de fragilă e.

— Îmi pare rău…

Ochii ei se umplu de lacrimi.

— Și mie… Dar nu știu cum să te țin aproape fără să te pierd…

Rămânem așa mult timp, fără cuvinte. Pentru prima dată simt că suntem două femei rănite care încearcă să se regăsească.

În zilele următoare încercăm să vorbim despre lucrurile care ne dor. Despre tata, despre singurătatea ei, despre frica mea de a nu fi o mamă bună pentru copiii mei.

— Poate că nu trebuie să facem totul la fel ca înainte… îi spun într-o seară.

— Poate că ai dreptate… Dar mi-e greu să accept că ai crescut…

Când plec spre București, mama mă îmbrățișează strâns pentru prima dată după ani întregi.

— Să nu mai treacă atâta timp fără să vorbim…

În tren, privind apusul peste câmpuri, mă întreb: Oare cât de mult ne rănim unii pe alții doar pentru că ne iubim diferit? Și cât curaj ne trebuie ca să iertăm și să mergem mai departe?