Nu sunt bonă, sunt mama ta: Povestea unei mame care a spus „ajunge”

— Mamă, nu poți veni și azi să stai cu copiii? Te rog, am o ședință importantă la serviciu și Vlad nu poate lipsi nici el.

Vocea Ioanei răsuna în telefon cu acea notă de oboseală și așteptare pe care o știam prea bine. M-am uitat la ceas: era 7 dimineața. În bucătărie mirosea a cafea proaspătă, iar lumina slabă a lunii se strecura printre storuri. Am oftat adânc, simțind cum un nod mi se formează în gât.

— Ioana, azi chiar nu pot. Am programare la medic și apoi mă văd cu Ana la ceai. Nu pot anula iar, i-am spus încercând să-mi păstrez vocea fermă.

A urmat o tăcere grea, ca un zid rece între noi.

— Bine, a zis ea într-un final, dar tonul ei era tăios. Nu știu ce m-aș face fără tine, dar se pare că trebuie să mă descurc.

Am închis telefonul cu mâna tremurândă. M-am așezat la masă și am privit în gol. De când s-a născut primul nepot, viața mea s-a transformat într-un șir nesfârșit de drumuri între casa mea și a Ioanei. Grijă de copii, gătit, spălat, cumpărături… Totul pentru ca ea să poată avea cariera pe care și-o dorise mereu. La început am făcut-o cu dragoste, cu bucuria de a fi aproape de familie. Dar cu timpul, am început să simt că nu mai exist decât ca o extensie a nevoilor lor.

Într-o zi, când am ajuns la ei acasă, l-am găsit pe Vlad nervos, trântind ușa frigiderului.

— Unde e laptele? Elena, ai uitat să cumperi lapte?

M-am simțit ca o servitoare certată pentru că nu mi-am făcut treaba. Am zâmbit forțat și am ieșit repede din bucătărie. În acea seară, când copiii au adormit, Ioana s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Mamă, știu că e greu, dar nu avem pe nimeni altcineva. Tu ai timp liber, nu? Ce altceva ai de făcut?

M-am uitat la ea și am simțit cum ceva se rupe în mine.

— Ioana, am 62 de ani. Și eu am viața mea. Prietenele mele mă întreabă mereu de ce nu mai ies cu ele la teatru sau la plimbare. De ce tot timpul meu e pentru voi?

Ea s-a ridicat brusc.

— Nu pot să cred că spui asta! Noi ne bazăm pe tine! Dacă nu vrei să ne ajuți, spune direct!

Am plecat acasă în acea noapte cu ochii în lacrimi. M-am simțit vinovată și egoistă. Dar zilele au trecut și am început să mă gândesc tot mai mult la mine. La visele mele neîmplinite, la cărțile pe care nu le-am citit niciodată pentru că eram prea obosită după o zi întreagă cu nepoții. La excursiile promise cu prietenele mele din tinerețe.

Într-o dimineață, Ana m-a sunat.

— Elena, hai cu noi la munte weekendul viitor! Ne-am gândit să facem o escapadă ca pe vremuri.

Am ezitat. Știam că Ioana va fi furioasă dacă lipsesc două zile.

— Nu pot… cred că are Ioana nevoie de mine…

Ana a tăcut o clipă.

— Elena, tu nu mai ești tu. Ești doar „mama Ioanei” sau „bunica copiilor”. Nu meriți și tu ceva pentru tine?

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara, când Ioana m-a sunat din nou să mă roage să vin a doua zi devreme, i-am spus calm:

— Nu pot veni mâine. Plec la munte cu prietenele mele.

A urmat o explozie de reproșuri:

— Cum poți să faci asta? Chiar nu-ți pasă de noi? Copiii tăi nu contează?

Am simțit cum mi se strânge inima, dar am rămas fermă.

— Îmi pasă foarte mult. Dar trebuie să-mi pese și de mine.

A doua zi am plecat la munte cu Ana și celelalte fete. Am râs ca în tinerețe, am urcat pe poteci și am simțit pentru prima dată după mulți ani că trăiesc pentru mine. Când m-am întors acasă, Ioana nu mi-a vorbit câteva zile. Vlad nici atât. Copiii mă întrebau unde am fost și de ce nu am venit să le citesc povestea de seară.

Într-o seară, Ioana a venit la mine acasă. Era palidă și obosită.

— Mamă… îmi pare rău că am țipat la tine. Dar mi-e greu… Sunt copleșită…

Am luat-o în brațe.

— Știu că ți-e greu, dar și mie mi-a fost greu ani de zile. Nu vreau să te las la greu, dar nici nu pot renunța la mine pentru voi.

A plâns în brațele mele ca atunci când era copil. Am stat mult timp așa, fără cuvinte. În acea seară am vorbit deschis despre nevoile fiecăreia dintre noi. Am stabilit limite: zilele când pot ajuta și zilele când sunt doar ale mele.

Nu a fost ușor. Vlad încă mă privește uneori cu reproș. Copiii încă mă roagă să stau mai mult cu ei. Dar acum știu că nu sunt doar bunica lor sau mama Ioanei — sunt Elena, femeia care are dreptul la propria viață.

Mă întreb adesea: oare câte mame sau bunici trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să fim tot timpul acolo pentru ceilalți? Poate e timpul să ne întrebăm: cine are grijă de noi?