Familia pe care nu am avut-o niciodată – povestea Magdei din Iași

— Magda, nu te mai uita așa la mine! Nu ești la tine acasă aici, să știi! vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Viorica, a tăiat liniștea din bucătărie ca un cuțit. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se oprea pe faianța veche, încercând să mă ascund de ochii ei.

— Nu vreau să deranjez, am murmurat, dar știam că orice aș fi spus ar fi fost greșit. De când m-am mutat cu Radu în casa părinților lui din Iași, fiecare zi era o probă. O probă la care simțeam că pic din ce în ce mai rău.

Radu încerca să mă apere, dar de cele mai multe ori tăcea. Îl vedeam cum își frământă mâinile sub masă, cum evită să se uite la mine sau la mama lui. Între noi plutea mereu un aer de tensiune, ca un nor greu care nu voia să plece.

— Magda, nu ai pus destulă sare în ciorbă! a continuat doamna Viorica. La noi în familie se gătește altfel. Poate la tine acasă nu conta, dar aici contează!

Mi-am mușcat buza și am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. La mine acasă… Dar ce era „acasă” pentru mine? O garsonieră rece din Tătărași, unde mama și tata abia dacă schimbau două vorbe pe zi și unde dragostea era un cuvânt străin. Niciodată nu am simțit că aparțin cu adevărat undeva.

Când l-am cunoscut pe Radu la facultate, mi s-a părut că viața mea începe cu adevărat. El era cald, blând, mereu atent la nevoile mele. M-a prezentat familiei lui cu mândrie, iar eu am sperat că voi găsi acolo ceea ce mi-a lipsit mereu: sentimentul de apartenență, de siguranță.

Dar realitatea a fost alta. Soacra mea m-a privit mereu ca pe o intrusă. „Fata aia fără familie”, „fata aia crescută de niște oameni reci”. Tata lui Radu, domnul Ilie, era mai tăcut, dar niciodată nu mi-a zâmbit cu adevărat. Simțeam că trebuie să demonstrez mereu ceva, să fiu mai bună decât sunt.

Într-o seară, după o altă ceartă legată de modul în care am spălat vasele, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Radu a venit după mine.

— Magda, nu mai pot… Nu vreau să te văd așa. Hai să ne mutăm! a spus el cu voce joasă.

— Și dacă nu ne descurcăm? Am doar un job part-time la librărie…

— Ne vom descurca! Nu mai suport să te văd suferind din cauza lor.

Am simțit pentru prima dată că cineva mă alege pe mine. Dar frica era acolo: dacă voi pierde totul? Dacă familia lui Radu va rupe orice legătură cu noi?

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, la felul în care mă privea mereu cu răceală, la tăcerile apăsătoare din casă. Mi-am dat seama că nu știam cum arată o familie adevărată. Poate de aceea nici nu știam cum să mă port cu ai lui Radu.

A doua zi dimineață, am intrat în bucătărie hotărâtă să vorbesc cu doamna Viorica.

— Doamnă Viorica… aș vrea să vă spun ceva.

Ea s-a uitat la mine peste ochelari, cu sprâncenele ridicate.

— Eu nu am avut niciodată o familie apropiată. Nu știu cum e să gătești împreună sau să stai la povești seara. Dar încerc… Vreau să fac parte din familia dumneavoastră.

A oftat adânc și pentru o clipă am crezut că văd o urmă de milă în ochii ei.

— Magda, eu vreau ce e mai bine pentru fiul meu. Nu vreau să sufere din cauza ta.

— Nici eu nu vreau să sufere. Dar nici eu nu vreau să sufăr…

A rămas tăcută. Am ieșit din bucătărie tremurând, dar simțeam că am făcut un pas important.

În următoarele zile, atmosfera s-a schimbat puțin. Doamna Viorica nu mai era atât de aspră, dar distanța rămânea. Radu și cu mine am început să căutăm chirii. Am găsit un apartament micuț aproape de Copou și ne-am mutat cu banii strânși din salariile noastre modeste.

Primele luni au fost grele. Ne certam des din cauza banilor sau a oboselii. Dar pentru prima dată simțeam că suntem o echipă. Când veneam acasă și Radu mă lua în brațe, simțeam că acolo e familia mea.

Relația cu părinții lui s-a răcit. Doamna Viorica nu ne-a vizitat niciodată în noul apartament. La telefon vorbea doar cu Radu și rareori întreba de mine. M-a durut, dar am învățat să accept că unele răni nu se vindecă ușor.

Într-o zi, mama mea m-a sunat după luni întregi de tăcere.

— Ce faci, Magda? Am auzit că te-ai mutat…

Vocea ei era aceeași: rece, distantă.

— Da… Suntem bine. Încercăm să ne facem un rost.

— Să ai grijă… lumea e rea.

Am zâmbit amar după ce am închis telefonul. Poate că nu voi avea niciodată o relație caldă cu părinții mei sau cu familia lui Radu. Dar am ales să construiesc ceva al meu.

Astăzi, când mă uit la Radu și la fetița noastră Ana-Maria jucându-se pe covorul din sufragerie, simt că am reușit ceva ce părea imposibil: am creat o familie din iubire și curaj.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi trăim cu dorul unei familii pe care n-am avut-o niciodată? Și câți avem curajul să rupem lanțurile trecutului și să ne construim propriul „acasă”?